Archive for the ‘Cartea Radio & Showbiz’ Category

Astăzi este ultima oară EVER cînd mai scriu despre Radio Unifan/Uniplus. Pentru că nu sînt o nostalgică și pentru că nu-mi place să trăiesc din amintiri, sau să-mi fac viața după ce s-a întîmplat acum 21 de ani, cînd am ajuns dintr-un noroc chior și o pură întîmplare la radio. Pentru că îmi place prea mult ziua de mîine și-mi place să îngrop trecutul, cu bune și cu rele. Pentru că arunc amintirile, nu păstrez nimic, totul la gunoi, afară cu vechiul, vreau să știu ce aduce ziua de… poimîine! Și pentru că atît de mult povestea bunicul de cum a fost el la cavalerie în al 2-lea Razbel Mondial, încît mi-am jurat că n-o s-ajung vreo nostalgică, care să înnebunească pe toată lumea cu povești de-acum 1000 de ani.

Unifan/Uniplus n-a contat decît 5 ani cred. Acum nu mai contează deloc, că oricum n-a învățat nimeni nimic din perioada aceea. Eu una consider că mi-am răcit gura de pomană pe la talkshow-uri, că nu am schimbat pe nimeni, că România mea a rămas a acelorași conservatori, critici și încruntați, care mi-au făcut viața amară mereu. Poporul meu mă întristează și nu mă regăsesc deloc aici, aproape că aș putea spune că mi-am greșit țara…cred. Aproape că-mi vine să plîng de bucurie cînd, rar, prin țara asta mai dau de vreun tîmpit ca mine, cu care pot să bat cîmpii. În rest e așa o liniște în toată hărmălaia asta românească, încît îmi vine să-mi iau cîmpii și să mă tot duc…

(more…)

Îmi tremură mîna pe ceașca de cafea, scriind aceste rînduri. Mesajul pe care l-am primit și pe care vi-l împărtășesc si vouă, este un mesaj mult prea ciudat și răscolitor, pentru a-ți începe ziua cu el. M-am întors pentru cîteva minute în timp, trăind senzațiile de demult, cînd locuiam lînga casa doamnei Doina Cornea și vedem 24 de ore din 24 un milițian la poarta ei. Measjul primit de la un anonim (hai să credem că îl cheama Mirciulica) a fost pentru mine revelația că răul există. Și pe vremea împușcatului aveam dosar pe la securitate, că nu-mi țineam gura deloc și făceam mișto de Ceaușescu, dar ca să mă spioneze cineva și la primul radio independent din România, n-aș fi crezut. Abia acum îmi dau seama de ce, instinctual, l-am urît atît de mult pe Ion Iliescu!

(more…)

Un alt articol minunat scris acum citiva ani de Claude Hall şi care se numeşte „The Pitfalls of Dead Vegies” mi se pare a fi actual si astazi. Autorul susţine că posturile de radio care nu creeaza propriile produse nu sunt altceva decât staţii de „muzică de ascensor” si că muzica interesantă, bine programată este vitală unei staţii de radio. „O vastă majoritate a staţiilor de radio de astăzi” spune el în continuare „dau numai muzică de fundal şi nu muzică care să-ti atragă atenţia şi care să creeze senzaţii şi din această cauză se poate spune că a face publicitate la asemenea posturi este o pierdere de bani. Dacă radioul nu-i poate intriga sau interesa pe ascultători în vreun fel atunci numai reclama însăsi poate s-o facă, deşi este foarte dificil. Nici rolul DJ-ului nu este de ignorat aici, el trebuie să atragă atenţia într-un fel sau altul. Dacă nu, mai ramâne varianta de a plăti ascultătorii, mai ales când se fac sondajele de opinie. Aceştia însă vor dispărea odată cu terminarea banilor şi a campaniei.
Un lucru este clar: nici-o staţie n-are valoare intrinsecă fără poduse noi. Nici măcar un radio de oldies. Fără produse noi (piese noi) toate staţiile vor difuza piese vechi, expirate, care de obicei sunt prost plasate în playlistul în care de multe ori apar erori, în urma unor studii greşite. După câteva cursuri de research pe care le-am urmat mi-am dat seama cât de infecte şi de copilăresti sunt aceste studii.
Întorcîndu-mă la zilele când DJ-ul mai avea un cuvânt de spus în radio trebuie să pomenesc de exemplu de Bill Randle care a avut o influenţă enormă la un radio din Cleveland şi care cu siguranţă a fost una dintre marile personalitţăi ale radioului mondial. Punctul lui forte era să „vândă” muzica. O făcea mai interesantă de ascultat, pentru că ascultătorii ştiau că în programele lui pot asculta cele mai bune melodii noi. S-a bazat atât pe studiile personale asupra unui cântec cât şi pe propria lui abilitate de a descoperi muzica nouă. Vă vine să credeţi de exemplu că a făcut din “Battle Hymn of the Republic” a corului mormon „Tabernacle” o piesă vândută în milioane de exemplare?
Elvis Presley îi datorează succesul de care s-a bucurat la început lui Bill Randle şi ar mai fi o grămadă de artişti pe lista asta. Simon & Garfunkle îşi datorează succesul în cariera unei staţii de radio din Florida, the Statler Brothers unui radio din Kansas City, Cher a fost promovată de KHJ, Los Angeles (Sonny & Cher’s “I Got You, Babe”); the Mystic Moods -postului KFOG din San Francisco. Au fost enorm de mulţi care au fost lansaţi de posturile de radio şi le datorează acestora succesul de care s-au bucurat ulterior.
Pat O’Day a fost DJ, pe urmă director de programe şi apoi general manager la KJR din Seattle, una dintre staţiile majore Top 40 din America. “Iubeam muzica pe care o difuzam şi vorbeam despre ea!” spunea O’Day. “Difuzam o dată pe oră un cântec care ne plăcea şi vorbeam despre el şi despre artist cu mare entuziasm. Spuneam răspicat numele artistului şi îi acordam respectul meritat, dacă vroiam să ne umplem undele cu arta lui!”.
Autorul articolului povesteşte apoi despre cum a „explodat” Elvis pe toate posturile de radio, pentru ca apoi să se întrebe cum îl vei putea găsi pe noul Elvis în zilele noastre? „Cum o să-l descoperi dacă nu îl cauţi? Dacă staţiile de radio vor căuta în mod activ noi cântece, casele de discuri mai mici cum ar fi un Sun Records vor avea un motiv în plus să existe. Creativitatea trebuie să se întoarca în radio şi să capete din nou teren. Este îngrozitor să te gândeşti că artiştii acum consacraţi n-ar fi avut astăzi posibilitatea să se facă cunoscuţi, datorită sistemului atât de închis al industriei radio.
Muzica nouă este vitală unui post de radio precum mingea de basket unui joc de basket.
Astăzi ai nevoie de un purcoi de bani ca să-ţi promovezi muzica, o investiţie enormă, pe care şi-o permit doar casele mari de discuri. Şi prin urmare ascultătorii nu găsesc noutăţi pe scala radioului, ci doar „legume expirate”.

Ce spunea Vadi Ruş (ex.Radio 21, Magic FM, KISS FM) despre piata radio.

Prin 2003:
„Atunci? Eram atât de neprofesionişti şi încercam să inventăm roata deşi ştiam că era deja inventată, dar poezia era aşa de dulce… Acum? Oamenii s-au dus la şcoală şi s-au format profesionişti în radiourile independente. Asta a atras după sine rigoare dar şi tipare din care devine din ce în ce mai greu să ieşi. S-a pierdut entuziasmul începutului când veneam la radio ca să ne distrăm, să punem muzică la oameni şi să fim cool. Azi se vine la radio pentru că acolo îţi e locul de muncă. Nu mai e nimeni cool sau dacă e, doar pare a fi. Şi tot de acolo îţi vine salariul care nu e deloc mic la oricare dintre posturile mari. Toate radiourile care se bat pentru primul eşalon al topului sunt la ora asta CORPORATII. Goana după audienţă este goana după creşterea cifrei de afaceri. Acum peste tot în aceste locuri se funcţionează după bugete semestriale sau anuale şi se fac rapoarte peste rapoarte în care dacă schimbi marfa “publicitate” cu marfa “ telefoane mobile” sau ’’servetele’’ lucrurile rămân la fel. Evoluţia financiară este evidentă: se fac bani cu radioul, se investesc bani mulţi din afară sau din interiorul României  în radio, se cumpără echipamente din ce în ce mai performante, se cheltuie bani din ce în ce mai mulţi pentru promoţiile radiourilor, etc  Radioul a devenit o afacere profesionistă în România.
Calitativ? Şi aici, răspunsul este da, lucrurile au evoluat. În 21, am avut ocazia să lucrez cu foarte mulţi consultanţi, francezi, americani sau de pe unde mai erau. Toţi au rămas surprinşi să audă radiourile noastre. Nu era deloc junglă, ba chiar au constatat că suntem la un nivel mult peste pieţe europene importante cum ar fi Grecia, Spania, Portugalia, Norvegia şi încă multe altele. Am avut ocazia să particip la multe seminarii internaţionale şi schimburi de experienţă la nivel european şi chiar american şi am descoperit singur că vorbeam uneori cu oameni care încă nu înţelegeau prea bine ce înseamnă reţeta CHR sau AC sau Gold sau noţiunile de rotaţie sau de music research.
În Romania, music research-ul a fost introdus de mine în martie 2001. În foarte multe ţări din lume radiourile nici nu mai pot concepe că se poate lucra fără music research. Dar cu toate astea în Grecia sau Spania a început să se foloseasca tot în 2001. L-am cunoscut pe inventatorul acestei metode de cercetare (care de altfel a şi  dat impulsul de care mai era nevoie ca 21 să fie propulsat în vârful topului bucurestean)- Steve Casey- primul program director al MTV. A rămas surprins şi el să afle că în Romănia, în Europa pe dreapta, undeva pe lângă Budapesta, noi cercetăm muzica în timp ce el tocmai venea din Spania unde se luase cu mâinile de cap.
Am cunoscut alţi consultanţi sau oameni de radio care veniseră în România să ne înveţe diverse lucruri şi au plecat mulţumind pentru ce au învăţat ei aici. A pătruns mult know-how în România în ceea ce priveşte industria de radio…şi aici cred că am pus punctul pe I- radioul a devenit industrie în România. Se încearcă să i se dea ascultătorului  exact ceea ce vrea, nu contează ce, important e să vrea ceva anume, se urmăresc target-uri specifice, se ţine pasul cu evoluţia tehnicii, radiourile sunt inclusiv pe internet, radiourile au căpătat imagine si sunt branduri in toata puterea cuvantului.
Dar acum vine şi reversul medaliei… de exemplu nimeni nu mai are timp să crească noi DJ. Un tânăr nu mai are nici o şansă să pătrundă în radio în Bucureşti decât dacă vine din provincie şi s-a antrenat pe-acolo. Nimeni nu-şi mai permite să arunce în eter neprofesionişti care ar putea strica “linia” postului. Şi nici timp să îi înveţe, nu are nimeni. Mă întreb ce se va întâmpla în caţiva ani după ce toată generaţia actuală de DJ se va retrage, în momentul în care le piere cheful să se mai arunce în cap la microfon şi să distreze audienţa sau pur şi simplu îmbătrânesc?
Şi inca ceva…în majoritatea radiourilor, datorită AFACERII în care s-au transformat, se tinde să se uite că veniturile vin de fapt de la asa numitul “personal artistic”, oameni care trebuie trataţi ca atare şi nu integraţi în tabele în Excel.  Mai există un pericol…entropia. Lucrurile au evoluat poate prea repede…există pericolul dezintegrării sistemelor actuale. Şi o să vină vremea newcomer- ilor. Pentru majoritatea trupelor şi vedetelor care ajung mamuţi, vine implacabil vremea declinului. Mă întreb cum va arăta piaţa radio peste vreo 2, 3 ani? Şi cine vor fi atunci liderii. Uniplusul a fost şi s-a dus. Contactul mai are puţin până sucombează. PRO FM-ul a început să se zguduie. Acum e moda 21 şi Europa FM, dar nu va mai ţine mult…Ce urmează, doar Dumnezeu stie”.

Martie 2009:
“De cand am scris textul de mai sus  s-au intamplat atat de multe in mass media romaneasca incat ma intreb de unde atata viteza. Nu ca ma vad Brucanul radioului dar asa a fost, am avut dreptate. Intr-adevar Contactul a sucombat, ProFm a ramas zguduit pana in ziua de azi , moda 21 si Europa s-a dus. A venit vremea newcomerului KissFM care a devenit si el,  la randul lui, mamut.  Europa Fm si Radio 21 s-au adunat si au reajuns in varful clasamentului. Kiss revine spectaculos in ultima vreme dar ce sa vezi, welcome to ZU. Piata fierbe in anii astia la varful topului bucurestean si  colac peste pupaza, e plina criza financiara. Pentru mine cel putin, in toata aceasta perioada, dupa Radio Star a urmat Radio Star si KissFM. Apoi KissFM si Magic FM. Apoi KissFM, Magic FM si KissTV. Apoi KissFM, MagicFM, KissTV si OneFM. Toate in acelasi timp… Apoi entropia si-a spus cuvantul; m-am retras din mass media si aproape a trecut un an de cand si eu observ lucrurile de pe margine si imi imaginez viitorul. Sa ne uitam in jurul nostru.
Numarul radiourilor FM romanesti este poate deja prea mare. Internetul este un univers de radiouri personale sau comunitati de radiouri, unele geniale chiar.  Iar noile telefoane mobile  iti dau internet non stop, deci toate radiourile din Internet acum iti sunt la indemana. In curand si in masina ta, aici in Romania. E doar o chestiune de timp pana cand se va repeta istoria casetei audio care s-a dat peste cap si s-a facut CD. Radioul  prin unde herziene este condamnat la moarte intr-un viitor nu prea indepartat si toate corporatiile media de astazi trebuie sa ia asta in calcul cat mai curand posibil.  Competitia viitorului ( a se citi viitor= cativa ani) va fi directa si intre toate radiourile de pe Pamant.  Iar generatia 12-24 de astazi este complet schimbata fata de cea care exista atunci cand s-au inventat formatele. Pana si lumea arata altfel. Radioul nostru , asa cum il stiam,  este in plin proces de trecere in cartea de istorie. Se intampla sub ochii nostri, chiar in clipa de fata. Tot raul este insa spre bine. Pentru ca atunci, radioul va fi facut din nou asa cum a fost el gandit initial, inainte ca lucrurile sa o ia razna. Adica, de oameni talentati si care tremura de pasiune, pentru alti oameni, indiferent cati si placerea acestora.  Nu pentru profit.  Cand scriam textul din prima parte, nu concepeam ca un post de radio modern sa fie conceput altfel decat pe principiile unei afaceri. Astazi, am alta parere. Din punctul meu de vedere, viitorul o sa sune bine la radio 2.0. Pentru ca sunt convins ca va fi facut de oameni, de indivizi care se joaca de-a radioul si nu de corporatiile mass-media. Cel putin pentru o vreme.”

Un alt personaj care şi-a adunat câteva rânduri pe hârtie, pentru cartea mea este Ovidiu Nahoi, fost redactor-şef adjunct la Evenimentul Zilei şi şef al departamentului de politică internă – acum redactor sef la Foreign Policy Romania. Am fost colegi doi ani, dacă mi-amintesc eu bine, am făcut într-o perioadă matinalele împreună (deşi amândoi uram trezitul de dimineaţă, noroc că era vară) şi de câte ori aveam nevoie de o opinie solidă în ceea ce priveşte politica apelam la el. Pe Ovidiu, aşa cum am mai spus l-am admirat întotdeauna şi lucrul cu el mi s-a părut… nimic mai profesionist!
După Uniplus el a mai lucrat ca reporter la ziarele Ora şi Ultimul Cuvânt. Din 1994 a trecut la Agenţia Mediafax, unde a fost rând pe rând reporter, apoi şef al secţiei “Features – Documentare”, apoi redactor şef al “Mediafax Database”. În toată această perioadă a participat la mai multe emisiuni, în calitate de comentator de politică internă, la ProTV, BBC, etc.  Din 1995 şi până în anul 2000 a fost colaborator la revista Privirea. În 1999 a primit Premiul special pentru promovarea democraţiei, al Clubului Român de Presă.
Dar iată ce mi-a scris:
„Îmi amintesc cum am transmis în direct de la manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, primele emisiuni matinale (pe care le pregăteam noaptea întreagă), primele buletine de ştiri cu relatări, interviuri, corespondenţe telefonice şi tot tacâmul, primele talk-show-uri, primele personalităţi publice (din cultură, sport, politică, media, ştiinţă) care se încumetau să ne calce pragul. Zic “se încumetau” fiindca simţeam eu că veneau cu oarecare reţinere – nişte puşti de douăzeci şi ceva de ani puşi pe făcut jurnalism, asta nu se mai văzuse în România! şi cât de încântaţi plecau aceşti oameni de la noi, şi cum promiteau să revină, neapărat – cei mai mulţi chiar reveneau şi oricum ne ramâneau prieteni, chiar dacă, de cela mai multe ori, nu-i tratam cu prea multă curtoazie. Mai ales dacă erau politicieni…
Dar nici n-aveau cum să se supere, pentru că în radio, totul respira libertate. Nicicând şi nicunde în presa românească – şi am lucrat, slavă Domnului, în destule locuri – n-am mai regăsit libertatea de atunci. Libertate şi posibilitatea de a greşi – câţi dintre tinerii jurnalişti de azi mai au parte de aceste două lucruri? Câţi dintre ei nu intră în redacţii în care libertatea le este de la bun început drastic limitată şi în care nu li se permite nici cea mai mică greşeală? Câţi nu pleacă azi în această meserie cu conştiinţa deja ciuntită de diverşi editori obtuzi, pentru care presa-i totuna cu o cârnăţărie?
Pe atunci, noi n-aveam oprelişti – colegi de-ai noştri de-abia murisera pentru libertate, cine să fi avut curajul să ne limiteze nouă, celor rămaşi, libertatea şi în numele căror principii?  Puteam să mai şi greşim uneori, dar aveam o mare dorină de a învăţa. Retransmiterea jurnalelor BBC a fost o adevărată şcoală. După aceea, redactorii noştri chiar au mers la stagii de pregătire cu redactorii BBC şi asta a contat foarte mult în evoluţia noastră. Citeam presa străină – cumpăram reviste din banii nostri, fiindcă internetul era de-abia la început. Nu putea fi încă vorba de internet. Orice întâlnire cu un jurnalist străin era pentru noi o adevărată mină de aur. În plus, puteam experimenta totul. Aşa au apărut emisiunile matinale, talk-show-urile, dezbaterile pe teme politice. Apropos, cine mai ştie azi că primele astfel de emisiuni din audiovizualul independet au avut loc la Uniplus?
Mulţi se întreabă cum se face că de la Uniplus au plecat atâţia jurnalişti deveniti între timp foarte cunoscuţi. Explicaţia se găseşte în entuziasmul, tinereţea dar mai ales în libertatea deplină de atunci.
De aceea Mircea Marian de la EVZ este azi unul dintre cei mai respectaţi şi temuţi – ziarişti parlamentari, de aceea Corina Rădulescu şi-a pus semnătura pe remarcabile reportaje de televiziune, de aceea Toti Marinescu a ajuns seful stirilor la Info Pro, de aceea Iulian Toma a editat AdMaker, o revistă de mare ţinută, specializată în publicitate. Constantin Druică, reporter de politică internă la Uniplus a fost directorul unei televiziuni particulare, acum lucreaza in domeniuil transmisiilor prin satelit.
Tot pe la Uniplus au mai trecut Mircea Radu şi Bogdan Tomulică, Codruţa Florescu, Monica Galeriu, Matei Vârtosu (acum la PRO FM) şi lista nu-i nici pe departe închisă. Ce s-ar întâmplă dacă toţi acesti oameni s-ar aduna la un loc? Vă spun eu: ar ieşi cea mai tare redacţie din România. Nu exagerez cu nimic”.

Iată şi mărturiile lui Alice Năstase (acum redactor şef al revistei TANGO):

„Simona a spus esenţialul. Drumul meu în presă a mers paralel cu al ei, ne-am intersectat, am scris şi am vieţuit jurnalistic într-o simbioză despre care mi-e greu să vorbesc acum. Nu vreau să fiu patetică (aş vrea ca vorba “patetic” să fie repusă în drepturile sale româneşti, dar nu ştiu dacă  mai e posibil…), Simona a promis că pleacă în Canada şi se va ţine de cuvânt, iar eu sunt încapabilă s-o iert pe de-a-ntregul. Dar nu cred că despre asta voiai să-ţi scriu.
În 1997, chiar în anul în care m-am angajat la Naţional, eram încă un simplu redactor începător, Marina Almăşan-Socaciu m-a invitat să fac parte dintr-un juriu. Organiza, cred că pentru prima dată, Concursul Cântecului de Dragoste. Habar n-am cum, de ce eu, dar mi s-a prăbuşit cerul în cap. Era o onoare, nu apărusem niciodată la televizor şi-mi tremurau genunchii sub masa ostenită de atâtea prăjituri. Cred că m-am şi bâlbâit puţin când mi-am ţinut spiciuleţul, dar, per total, a fost bine. În redacţie mă urmareau la televizor şi comentau că arat mai bine pe sticlă decât în realitate. Probabil că ar fi trebuit să mă supăr, dar eu am luat-o ca pe un compliment. Am scris un articol arţăgos, în tonul Naţionalului, dar nu m-am legat de organizare, poate că nici n-aş fi avut de ce?, şi de aici mi s-a tras o lungă colaborare “televizată”.
Când Marina a glisat la o altă emisiune, un format special pentru vară, “Arca Marinei”, am fost improprietărită cu o rubrică permanentă. Ta-na-nah! Era mare lucru, ziceam eu, dar, din fericire, între timp mă dezmeticisem şi deprinsesem tot mai lacom gustul presei şi, de ce să nu recunosc, al celebrităţii la nivelul pe care ţi-l conferă presa scrisă. Nu eşti niciodată recunoscut pe stradă, dar în branşă, dacă eşti bun, ţi se ştie numele. Mie mi se părea suficient. Nu mai eram speriată.
Prezentam în rubrica din emisiunea Marinei tot felul de ciudăţenii (rubrica se numea “Corabia nebunilor”), oameni care scriau şi cu mîinile şi cu picioarele în acelaşi timp, fiinţe care citeau cu ochii legaţi, indivizi care-şi spărgeau sticle în cap, zănateci care vorbeau rostind cuvintele invers, forţoşi care băteau cuie cu podul palmei… Acum, privind în urmă, mi se pare extraordinar, atunci eram mereu hăituită de sarcinile de serviciu şi de orele suplimentare în care trebuia să-mi pregătesc rubrica. Gheorghe Voicu acceptase la început, apoi îmi aloca spaţiu tot mai restrâns pentru reportajele făcute despre cazurile din emisiune şi, în general, părea să nu-i convină să apar atât de des în numele Naţionalului. Îl înţeleg. Asta a fost politica dintotdeauna a ziarului, să nu promoveze nume,  şi doar nu erau s-o schimbe pentru mine.
M-am împrietenit atunci destul de temeinic cu Adi Ionică, unul dintre redactorii Marinei, cu Eugen Cristea, cu regizoarea Luminiţa Dumitrescu şi, desigur, cu Marina însăşi. Cât timp am prezentat interes jurnalistic mi-am putut păstra relaţia cu toţi patru, după ce am ieşit din sfera lor de interes s-au mai impuţinat.
M-am lipit de echipa lor şi am prins două transmutari cu arca în strainătate. Mi-ar trebui un roman foileton ca să  povestesc toate peripeţiile. Deplasarea din America a fost o nebunie, continentul m-a năucit şi m-am hotărât brusc să ramân acolo pentru totdeauna. N-am avut însă curajul gestului, am fost convinsă că dacă revin în ţară am să obţin o bursă şi-am să plec, civilizat, la studii. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Am rămas cu amintirea unei greşeli pe care eram gata-gata s-o fac, cu a unui festival al vinului la Chicago, comis de un sârb hoţ şi mitocan, pe care însă toţi artiştii invitaţi îl descriau în cuvinte frumoase ca să fie invitaţi şi a doua oară. Altfel nu pupai viză de America, puteai să mori în faţa ambasdei.
Când arca a plecat în Israel, Marina dădea semne că n-ar mai vrea să mă ia. Pe mine mă invitase, însă, separat, sponsorul deplasării, Ion Antonescu, patronul de la Marshal. L-am întrebat pe Victor când se pleacă în Israel şi mi-a zis că habar n-are de o asemenea plecare. aşa conveniseră dinainte, presupun. Marina mi-a spus ulterior că îi ascunsese lui Victor vestea plecării ca să-i facă o surpriză. Aşa să fie. Dupa ce ne-am întors din Israel am încheiat colaborarea, nu pentru că aş fi vrut neapărat –am regretat-, ci pentru că era mai comod aşa. Oricum Voicu era tot mai deranjat, oricum eu nu reuşeam să mă integrez cu adevărat în echipa Marinei, tot intrusă eram.
În 2001, când eram însărcinată, m-am reântâlnit la mare cu gaşca Marinei. Ei realizau “Personalul de Costineşti”, noi, Simona şi eu, stăteam, ca de obicei, în complexul lui Nicuşor Năstase şi transmiteam de la mare. Tocam mărunt şuşele şi artiştii tolăniţi pe cearşafuri. (Au fost veri superbe, pe care mă bucur că le-am trăit). Marina mi-a împrumutat colecţia ei superbă de haine de gravidă. Ea prezentase Ceaiul de la ora 5 pe vremea cât era însărcinată cu băieţelul cel mic, Victoraş, deci avea haine frumoase, cu care apăruse pe ecran. Graţie ei am fost cea mai elegantă burtoasă din oraş. Şi mi-a folosit, fiindcă domnul Voicu nu m-a ferit de deplasări până când am intrat în luna a noua. Alergam peste tot, am fost şi la Cerbul de Aur când eram în luna a şaptea, -amănunt care nu l-a convins pe şoţul Luminiţei Anghel să mă scutească de brânciuri- mergeam seara la recepţii şi făceam reportaje mondene. Am lipsit de la redacţie mai puţin de două săptămâni înainte să nasc. În timp ce chiar năşteam, cu telefonul în mână, am primit oferta de a scoate Tabu-ul. Când fetiţa mea avea 10 zile am participat la prima şedinţă de redacţie. Am fugit între două sesiuni de alăptat şi am găsit-o plângând de foame. Soţul meu încerca s-o amăgească cu ceai, iar ea nu voia… Am trudit la Tabu împreună cu Simona, chiar în cele mai grele luni ale mele de mamă. Alăptam dimineaţa şi seara, în timpul zilei primea lapte praf. În paralel făceam şi-un masterat, a fost o nebunie. Fata mea s-a născut o dată cu revista şi m-am mai liniştit când amândouă s-au făcut mai măricele.
Tabu-ul mi-a dat multe ocazii să devin mai cunoscută. După ani întregi în care am scris editoriale anonime scriu acum articole pe care nu doar le semnez, dar îmi pun şi poza alături. Apar adesea la televizor. Nu-i puţin lucru. Tabu înseamnă, în acest moment, un pas însemnat în cariera mea, dar mi-e dor de Naţional. Şi o să-mi fie mereu dor de Simona. Cred, fără modestie, că am fost cel mai grozav cuplu jurnalistic al presei mondene”.
(miine: Ovidiu Nahoi)

Simona Catrina despre inceputurile ei in presa (ultima parte):

“La Naţional, cred (cred, repet) că am devenit cu adevărat jurnalist, aşa cum mă visăm pe vremea când îmi stâlceam maxilarul vorbind arabă de-a surda, fără folos sufletesc, ci numai valutar, la Ambasada Yemenului. În vara lui 1997, am devenit şefa departamentului Magazin la ziarul Naţional (şi azi mai fac unii colegi mişto de magazinul meu şi mă întreabă dacă am adus marfă), Alice a fost înşurubată şefă a departamentului Showbiz, iar Dara, mama mea, s-a apucat de o rubrică despre care habar n-aveam că va dainui atât peste ani. Noi râdeam şi-i ziceam că “Radar TV” este şi va ramâne ca Teleenciclopedia de la TVR: fără sfârşit.
Cu Dara lucram foarte bine. Însă faptul că suntem mamă şi fiică a fost din start un handicap al colaborării noastre făţişe. Coaliţia ar fi devenit subiectivă şi ne-am ferit de asta, dintr-un instinct inefabil. Poate că e o prejudecată, dar ne-a fost mai bine să ne detaşăm jurnalistic una de cealaltă, chiar dacă aproape în fiecare dimineaţă ne întâlnim ca să ne bem cafeaua împreună.
Deşi aparent ne vedeam fiecare de pupitrul ei, eu şi Alice am devenit inevitabil un echipaj inedit. Redacţia Naţionalului (din strada Iancu de Hunedoara, ulterior de la Casa Presei) era zdruncinată de crizele noastre de râs şi de complicitatea necondiţionată pe care o arboram.
Naţionalul a adunat câteva dintre numele care cîndva pictau cartea de vizită a Evenimentului Zilei – inclusiv Adina Mutar, Mirel Curea, Popeangă şi Răcoviceanu, Daniel Stanciu (de la Sport), Sabina Tudor, Ana-Maria Gheţi (documentarist), fotograful celebru Fane Jeg (Ştefan Ioniţă). Nu-i mai înşir şi pe cei care, cu o îngratitudine al cărei temei îm scapă, au plecat din redacţie la scurt timp după apariţia Naţionalului, părăsindu-l pe Gică Voicu pentru că Ion Cristoiu le găsise funcţii preţioase la Cotidianul (fără viitor, după cum s-a demonstrat ulterior).
De fapt, însuşi Crâstoiu părăsise barca, după vreo şase luni în care fusese editorialistul ziarului. Repet: editorialist. Atât. Multă lume avea impresia că el conducea şi concepea ziarul Naţional. Fals! Ziarul era creaţia exclusivă a lui Gică Voicu şi, în parte, a celor de la Academia Caţavencu (pe atunci acţionari ai trustului – Liviu Mihaiu, Doru Buscu, Sorin Vulpe etc.). Cristoiu nu avea nici un amestec, nici nu trecea prin redacţie, îşi trimitea materialul pe o dischetă. Până când, într-o zi, considerând că nu este tratat la justa lui faimă, a plecat.
Alături de Alice Năstase am testat toate gusturile şi aromele presei scrise. Am scris fără menajamente şi fără linguşeli idioate. Unii ne-au tradus ironia şi onestitatea prin insultă, aşa se face că am încasat amândouă o serie de înjurături şi scuipaţi în cap de la grupul Talisman, în 1998 (chestie soldată cu un tele-show de pomină la TVR), şi o altă colecţie de insulte şi îmbrânceli de la Marcel Puşcas, soţul Luminiţei Anghel, la Cerbul de Aur 2001. Şi puzderie de telefoane de ameninţare şi bălăcăreli de la alte personaje deranjate de faptul că demascam kitsch-ul, playback-ul, impostura, proasta organizare, aranjamentele şi stupizenia.
Am fost împreună la două ediţii Eurovision (Stockholm 2000 şi Tallinn-Estonia 2002), la vreo cinci Mamăi şi doi Cerbi. Am fost în jurii, ne-am preumblat pe la TV, în contexte mai mult sau mai puţin tensionate, pe la radio, la recepţii, lansări, spectacole, gale, concursuri, premii. Am stat veri la rând detaşate la mare, la Costineşti, în complexul Vox Marâs. Am transmis de-acolo materiale încinse de soare şi de un miez incandescent. Vara era un anotimp plin pentru ziarişti, mai ales pentru cei care aveau resursele de a se muta pe Litoral, acolo unde începea circul muzicalo-monden, se aprindeau spiritele, se stabileau divorţurile şi se oficializau amanţii. Trebuia să observăm totul.
Naţionalul ne-a dăruit… hai să nu-i zic celebritatea în sensul comercial al termenului, dar notorietate i-aş putea spune, la urma urmei.
Puţină lume ştie că Alice Năstase şi cu mine am fost, vreo cinci ani la rând, editorialistele ziarului. Conducerea hotărâse însă că “psihologic, e inoportun ca după plecarea lui Cristoiu editorialul să fie semnat de două femei care până mai ieri comiteau ironii mondene”. şi poate că aşa era. Editorialele noastre erau semnate, impersonal şi poate nedrept, “Naţional”. Desigur în afară de noi două, au mai scris şi alţii câte-un editorial, când şi când – Aura Alexa, de exemplu. Dar o covârşitoare majoritate ne aparţin. Am scris despre partide, sex, religie, adulter, corupţie, primăvară, părinţi, sărăcie, aventură, armată, dragoste, sport. Am strâns în arhiva ziarului mii de articole de fond care ne-au rămas dragi până azi.
Presa din ultimii ani s-a specializat în renegarea vremurilor colorate, cu găini cu pui vii şi vârcolaci ucişi de reginele magiei obligatoriu albe. Revine, pis-pis, moda articolelor mai subtile, decorate în stil Discovery sau Vanity Fair. Se poartă ironia inteligentă, au revenit semeţe stilourile de damă, cu peniţă proiectată să biciuiasca plăcut – admiteţi-mi, vă rog, paradoxul.
De un an şi ceva, eu şi Alice lucrăm la revista Tabu, editată de Academia Caţavencu. Primul tabu darâmat a fost însuşi faptul că suntem primele femei care au plonjat în redacţia exclusivistă, de bărbaţi, a caţavencilor. Asta după ce, de-a lungul experienţei noastre în presă, ne certaseram şi ne impăcaseram cu ei în mod repetat, după anumite altercaţii reciproc (dez)avantajoase.
Avem o revistă aşa cum ne-am tot imaginat-o pe vremea în care tânjeam după indepedenta jurnalistică. Mai devreme sau mai târziu, ziariştii tind să zboare din cuib. Vor o publicaţie care să-i reprezînte ca persoane, nu numai ca siglă pe legitimaţie. Am iubit Naţionalul şi continuam amândouă să avem puseuri nostalgice, în acele momente în care satisfacţiile presei cotidiane lipsesc. Dar cred că, în varianta asta de existenţă, nu există drum înapoi. Orice înnăditură ar fi sortită degringoladei.
La un moment dat, după ce am făcut amândouă masteratul în publicitate, ne gândeam să ajungem copywriteri(ţe) într-o agenţie. Am făcut o fixaţie admirativă pentru Mihaela Nicola, directoarea de la Ogilvy România. Treptat însă, ne-am aşezat din nou pe scaunul de redactor şi aşteptam, cu o rabdare pe care nu mi-o explic, să auzim vremurile cerându-ne ceva concret.
Mi-am dorit să fiu jurnalist şi mi-am urzit fericirea pe ghergheful acestei bresle. M-am însingurat şi m-am aventurat. Am plâns ca proasta şi am râs atât cât m-au ţinut minţile şi inima. Mi-am vizualizat stresul ca pe o aură fatală. Am avut momente în care m-am întrebat dacă jurnalistica e o meserie sau un blestem făţuit în aşa fel încât să pară cocaină.
Peste câteva luni, plec defînitiv în Canada”.

(Miine: mărturiile lui Alice Năstase: „În timp ce chiar năşteam, cu telefonul în mână, am primit oferta de a scoate Tabu-ul”.)