Leapsa cu tristetzurile

Posted: January 20, 2010 in Life

Cind isi fac prietenele blog ai mult mai mult de citit, de inteles, de “ma, da oare la aia se refera”? Hmmm, gindeala multa si cind mai primesti si leapsa s-a zis, trebuie sa scrii! Glumesc. Chiar mi-a facut placere sa primesc leapsa de la Oana, care scrie pe blogul ei despre prietenie si cum e sa fii cel mai trist si suferind om de pe planeta si sa vina cineva la tine, ca un ingerash, cu…o sticla de suc! Leapsa e sa povestesc si eu o asemenea intimplare si acum stau si ma gindesc ca de cite ori am fost in spital sau am avut nevoie de ceva, prietenii au fost linga mine. Cu o singura exceptie si am s-o povestesc aici, dupa multi ani…

Intr-o noapte mi s-a facut rau. La mine era o prietena, se juca pe calculator, in timp ce eu stateam intinsa in pat, ma durea capul. La un moment dat m-am ridicat si am ametit, dupa care am cazut si am lesinat. Au urmat multe palme, sa ma trezesc, apoi, vazind ca nu ma trezesc din lesin a trecut la comprese cu otzet! Asta a fost prea mult! Nu suport! M-am trezit. Dar nu ma simteam bine. I-am spus sa cheme salvarea, care a venit in 20 de minute si m-a dus la spital.

Mai intii s-au speriat ca o sa mor din cazua ca aveam tensiunea aproape inexistenta (oare chiar poate trai cineva asa?), dupa care, la jumatate de ora distantza mi-au facut analizele, s-au uitat din nou la mine din toate partile, m-au puricat ca pe catzei si au ajuns la concluzia ca n-am nimic! “Poti pleca acasa, n-ai nimic!”. Pai si de ce-ati crezut c-o sa mor? Aveai tensiune mica, dar ti-ai revenit. Esti bine!

Hmmm… si iata-ma in holul spitalului, pe un scaun, cu telefonul in mina, cautind prin agenda un prieten cu masina, sa vina sa ma ia. Desigur, va intrebati de ce prietena mea nu m-a insotit la spital. Pentru ca nu vroia s-o vada nimeni iesind si intrind din blocul meu… statuse si ea cindva acolo si ii era jena de vecini, nu dezvolt acum… ca nu e important.

Nu stiu daca ati trait vreodata sentimentul asta… te uiti ca boul in agenda si nu gasesti pe nimeni dispus sa te ajute. De fapt nu suni pe nimeni, fiind convins ca n-o sa vina… te simti atit de singur ca-ti vine s-o stergi spre morga spitalului 😦

Pina la urma am chemat o vecina, ma imprietenisem cu ea iesind in parc  cu ciinii, aveam amindoua setteri irlandezi.

Multumesc Ileana si-n ziua de azi!

Advertisements
Comments
  1. Oana says:

    Aşa e cu blogării ăştia, îţi dau de lucru prin lepşe 😀 Sunt sigură că acum ai ceva numere în agendă la care poţi apela ORICÂND 😉

  2. Diana Singer says:

    Mersiiiiiiiiii 🙂

  3. Catalin says:

    Stiu ca e cam greu de la 4000 de mile, plus o apa mare intre, dar intre morga si un telefon la zapezile vesnice…nu se stie in ce dispozitie ma prinzi, poate iti mai zic povesti cu masini rippuite 😀

  4. Diana Singer says:

    Cata, tu cred ca vii sa ma salvezi cu parapanta, ca masina zici ca nu conduci pe strazile din Romania 🙂

  5. Astardt says:

    De TAXI nu se auzise inca?

    Dar faza cu agenda banuiesc ca a fost o figura de stil pentru finalul moralizator al povestii; scena in care “prietena” nu va insoteste la spital e trista, din punctul meu de vedere – sa nu poti renunta la propriul confort pentru cateva clipe si sa te gandesti ca te “expui” in fata vecinilor… e patetica!

    Sper ca ati avut delicatetea sa nu mai lesinati cand “prietena” va folosea computerul pentru jocuri…

    “Familia ne-o da Dumnezeu, prieteniii sunt darul zeilor”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s