087 – Radio&Showbiz: Alice Nastase: „În timp ce chiar năşteam, cu telefonul în mână, am primit oferta de a scoate Tabu-ul”.

Posted: March 7, 2009 in Cartea Radio & Showbiz

Iată şi mărturiile lui Alice Năstase (acum redactor şef al revistei TANGO):

„Simona a spus esenţialul. Drumul meu în presă a mers paralel cu al ei, ne-am intersectat, am scris şi am vieţuit jurnalistic într-o simbioză despre care mi-e greu să vorbesc acum. Nu vreau să fiu patetică (aş vrea ca vorba “patetic” să fie repusă în drepturile sale româneşti, dar nu ştiu dacă  mai e posibil…), Simona a promis că pleacă în Canada şi se va ţine de cuvânt, iar eu sunt încapabilă s-o iert pe de-a-ntregul. Dar nu cred că despre asta voiai să-ţi scriu.
În 1997, chiar în anul în care m-am angajat la Naţional, eram încă un simplu redactor începător, Marina Almăşan-Socaciu m-a invitat să fac parte dintr-un juriu. Organiza, cred că pentru prima dată, Concursul Cântecului de Dragoste. Habar n-am cum, de ce eu, dar mi s-a prăbuşit cerul în cap. Era o onoare, nu apărusem niciodată la televizor şi-mi tremurau genunchii sub masa ostenită de atâtea prăjituri. Cred că m-am şi bâlbâit puţin când mi-am ţinut spiciuleţul, dar, per total, a fost bine. În redacţie mă urmareau la televizor şi comentau că arat mai bine pe sticlă decât în realitate. Probabil că ar fi trebuit să mă supăr, dar eu am luat-o ca pe un compliment. Am scris un articol arţăgos, în tonul Naţionalului, dar nu m-am legat de organizare, poate că nici n-aş fi avut de ce?, şi de aici mi s-a tras o lungă colaborare “televizată”.
Când Marina a glisat la o altă emisiune, un format special pentru vară, “Arca Marinei”, am fost improprietărită cu o rubrică permanentă. Ta-na-nah! Era mare lucru, ziceam eu, dar, din fericire, între timp mă dezmeticisem şi deprinsesem tot mai lacom gustul presei şi, de ce să nu recunosc, al celebrităţii la nivelul pe care ţi-l conferă presa scrisă. Nu eşti niciodată recunoscut pe stradă, dar în branşă, dacă eşti bun, ţi se ştie numele. Mie mi se părea suficient. Nu mai eram speriată.
Prezentam în rubrica din emisiunea Marinei tot felul de ciudăţenii (rubrica se numea “Corabia nebunilor”), oameni care scriau şi cu mîinile şi cu picioarele în acelaşi timp, fiinţe care citeau cu ochii legaţi, indivizi care-şi spărgeau sticle în cap, zănateci care vorbeau rostind cuvintele invers, forţoşi care băteau cuie cu podul palmei… Acum, privind în urmă, mi se pare extraordinar, atunci eram mereu hăituită de sarcinile de serviciu şi de orele suplimentare în care trebuia să-mi pregătesc rubrica. Gheorghe Voicu acceptase la început, apoi îmi aloca spaţiu tot mai restrâns pentru reportajele făcute despre cazurile din emisiune şi, în general, părea să nu-i convină să apar atât de des în numele Naţionalului. Îl înţeleg. Asta a fost politica dintotdeauna a ziarului, să nu promoveze nume,  şi doar nu erau s-o schimbe pentru mine.
M-am împrietenit atunci destul de temeinic cu Adi Ionică, unul dintre redactorii Marinei, cu Eugen Cristea, cu regizoarea Luminiţa Dumitrescu şi, desigur, cu Marina însăşi. Cât timp am prezentat interes jurnalistic mi-am putut păstra relaţia cu toţi patru, după ce am ieşit din sfera lor de interes s-au mai impuţinat.
M-am lipit de echipa lor şi am prins două transmutari cu arca în strainătate. Mi-ar trebui un roman foileton ca să  povestesc toate peripeţiile. Deplasarea din America a fost o nebunie, continentul m-a năucit şi m-am hotărât brusc să ramân acolo pentru totdeauna. N-am avut însă curajul gestului, am fost convinsă că dacă revin în ţară am să obţin o bursă şi-am să plec, civilizat, la studii. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Am rămas cu amintirea unei greşeli pe care eram gata-gata s-o fac, cu a unui festival al vinului la Chicago, comis de un sârb hoţ şi mitocan, pe care însă toţi artiştii invitaţi îl descriau în cuvinte frumoase ca să fie invitaţi şi a doua oară. Altfel nu pupai viză de America, puteai să mori în faţa ambasdei.
Când arca a plecat în Israel, Marina dădea semne că n-ar mai vrea să mă ia. Pe mine mă invitase, însă, separat, sponsorul deplasării, Ion Antonescu, patronul de la Marshal. L-am întrebat pe Victor când se pleacă în Israel şi mi-a zis că habar n-are de o asemenea plecare. aşa conveniseră dinainte, presupun. Marina mi-a spus ulterior că îi ascunsese lui Victor vestea plecării ca să-i facă o surpriză. Aşa să fie. Dupa ce ne-am întors din Israel am încheiat colaborarea, nu pentru că aş fi vrut neapărat –am regretat-, ci pentru că era mai comod aşa. Oricum Voicu era tot mai deranjat, oricum eu nu reuşeam să mă integrez cu adevărat în echipa Marinei, tot intrusă eram.
În 2001, când eram însărcinată, m-am reântâlnit la mare cu gaşca Marinei. Ei realizau “Personalul de Costineşti”, noi, Simona şi eu, stăteam, ca de obicei, în complexul lui Nicuşor Năstase şi transmiteam de la mare. Tocam mărunt şuşele şi artiştii tolăniţi pe cearşafuri. (Au fost veri superbe, pe care mă bucur că le-am trăit). Marina mi-a împrumutat colecţia ei superbă de haine de gravidă. Ea prezentase Ceaiul de la ora 5 pe vremea cât era însărcinată cu băieţelul cel mic, Victoraş, deci avea haine frumoase, cu care apăruse pe ecran. Graţie ei am fost cea mai elegantă burtoasă din oraş. Şi mi-a folosit, fiindcă domnul Voicu nu m-a ferit de deplasări până când am intrat în luna a noua. Alergam peste tot, am fost şi la Cerbul de Aur când eram în luna a şaptea, -amănunt care nu l-a convins pe şoţul Luminiţei Anghel să mă scutească de brânciuri- mergeam seara la recepţii şi făceam reportaje mondene. Am lipsit de la redacţie mai puţin de două săptămâni înainte să nasc. În timp ce chiar năşteam, cu telefonul în mână, am primit oferta de a scoate Tabu-ul. Când fetiţa mea avea 10 zile am participat la prima şedinţă de redacţie. Am fugit între două sesiuni de alăptat şi am găsit-o plângând de foame. Soţul meu încerca s-o amăgească cu ceai, iar ea nu voia… Am trudit la Tabu împreună cu Simona, chiar în cele mai grele luni ale mele de mamă. Alăptam dimineaţa şi seara, în timpul zilei primea lapte praf. În paralel făceam şi-un masterat, a fost o nebunie. Fata mea s-a născut o dată cu revista şi m-am mai liniştit când amândouă s-au făcut mai măricele.
Tabu-ul mi-a dat multe ocazii să devin mai cunoscută. După ani întregi în care am scris editoriale anonime scriu acum articole pe care nu doar le semnez, dar îmi pun şi poza alături. Apar adesea la televizor. Nu-i puţin lucru. Tabu înseamnă, în acest moment, un pas însemnat în cariera mea, dar mi-e dor de Naţional. Şi o să-mi fie mereu dor de Simona. Cred, fără modestie, că am fost cel mai grozav cuplu jurnalistic al presei mondene”.
(miine: Ovidiu Nahoi)

Advertisements
Comments
  1. vioviod says:

    interesanta poveste…e minunat sa-ti amintesti despre inceputuri…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s