086 – Radio&Showbiz:Simona Catrina:”Am avut momente în care m-am întrebat dacă jurnalistica e o meserie sau un blestem făţuit în aşa fel încât să pară cocaină”

Posted: March 6, 2009 in Cartea Radio & Showbiz

Simona Catrina despre inceputurile ei in presa (ultima parte):

“La Naţional, cred (cred, repet) că am devenit cu adevărat jurnalist, aşa cum mă visăm pe vremea când îmi stâlceam maxilarul vorbind arabă de-a surda, fără folos sufletesc, ci numai valutar, la Ambasada Yemenului. În vara lui 1997, am devenit şefa departamentului Magazin la ziarul Naţional (şi azi mai fac unii colegi mişto de magazinul meu şi mă întreabă dacă am adus marfă), Alice a fost înşurubată şefă a departamentului Showbiz, iar Dara, mama mea, s-a apucat de o rubrică despre care habar n-aveam că va dainui atât peste ani. Noi râdeam şi-i ziceam că “Radar TV” este şi va ramâne ca Teleenciclopedia de la TVR: fără sfârşit.
Cu Dara lucram foarte bine. Însă faptul că suntem mamă şi fiică a fost din start un handicap al colaborării noastre făţişe. Coaliţia ar fi devenit subiectivă şi ne-am ferit de asta, dintr-un instinct inefabil. Poate că e o prejudecată, dar ne-a fost mai bine să ne detaşăm jurnalistic una de cealaltă, chiar dacă aproape în fiecare dimineaţă ne întâlnim ca să ne bem cafeaua împreună.
Deşi aparent ne vedeam fiecare de pupitrul ei, eu şi Alice am devenit inevitabil un echipaj inedit. Redacţia Naţionalului (din strada Iancu de Hunedoara, ulterior de la Casa Presei) era zdruncinată de crizele noastre de râs şi de complicitatea necondiţionată pe care o arboram.
Naţionalul a adunat câteva dintre numele care cîndva pictau cartea de vizită a Evenimentului Zilei – inclusiv Adina Mutar, Mirel Curea, Popeangă şi Răcoviceanu, Daniel Stanciu (de la Sport), Sabina Tudor, Ana-Maria Gheţi (documentarist), fotograful celebru Fane Jeg (Ştefan Ioniţă). Nu-i mai înşir şi pe cei care, cu o îngratitudine al cărei temei îm scapă, au plecat din redacţie la scurt timp după apariţia Naţionalului, părăsindu-l pe Gică Voicu pentru că Ion Cristoiu le găsise funcţii preţioase la Cotidianul (fără viitor, după cum s-a demonstrat ulterior).
De fapt, însuşi Crâstoiu părăsise barca, după vreo şase luni în care fusese editorialistul ziarului. Repet: editorialist. Atât. Multă lume avea impresia că el conducea şi concepea ziarul Naţional. Fals! Ziarul era creaţia exclusivă a lui Gică Voicu şi, în parte, a celor de la Academia Caţavencu (pe atunci acţionari ai trustului – Liviu Mihaiu, Doru Buscu, Sorin Vulpe etc.). Cristoiu nu avea nici un amestec, nici nu trecea prin redacţie, îşi trimitea materialul pe o dischetă. Până când, într-o zi, considerând că nu este tratat la justa lui faimă, a plecat.
Alături de Alice Năstase am testat toate gusturile şi aromele presei scrise. Am scris fără menajamente şi fără linguşeli idioate. Unii ne-au tradus ironia şi onestitatea prin insultă, aşa se face că am încasat amândouă o serie de înjurături şi scuipaţi în cap de la grupul Talisman, în 1998 (chestie soldată cu un tele-show de pomină la TVR), şi o altă colecţie de insulte şi îmbrânceli de la Marcel Puşcas, soţul Luminiţei Anghel, la Cerbul de Aur 2001. Şi puzderie de telefoane de ameninţare şi bălăcăreli de la alte personaje deranjate de faptul că demascam kitsch-ul, playback-ul, impostura, proasta organizare, aranjamentele şi stupizenia.
Am fost împreună la două ediţii Eurovision (Stockholm 2000 şi Tallinn-Estonia 2002), la vreo cinci Mamăi şi doi Cerbi. Am fost în jurii, ne-am preumblat pe la TV, în contexte mai mult sau mai puţin tensionate, pe la radio, la recepţii, lansări, spectacole, gale, concursuri, premii. Am stat veri la rând detaşate la mare, la Costineşti, în complexul Vox Marâs. Am transmis de-acolo materiale încinse de soare şi de un miez incandescent. Vara era un anotimp plin pentru ziarişti, mai ales pentru cei care aveau resursele de a se muta pe Litoral, acolo unde începea circul muzicalo-monden, se aprindeau spiritele, se stabileau divorţurile şi se oficializau amanţii. Trebuia să observăm totul.
Naţionalul ne-a dăruit… hai să nu-i zic celebritatea în sensul comercial al termenului, dar notorietate i-aş putea spune, la urma urmei.
Puţină lume ştie că Alice Năstase şi cu mine am fost, vreo cinci ani la rând, editorialistele ziarului. Conducerea hotărâse însă că “psihologic, e inoportun ca după plecarea lui Cristoiu editorialul să fie semnat de două femei care până mai ieri comiteau ironii mondene”. şi poate că aşa era. Editorialele noastre erau semnate, impersonal şi poate nedrept, “Naţional”. Desigur în afară de noi două, au mai scris şi alţii câte-un editorial, când şi când – Aura Alexa, de exemplu. Dar o covârşitoare majoritate ne aparţin. Am scris despre partide, sex, religie, adulter, corupţie, primăvară, părinţi, sărăcie, aventură, armată, dragoste, sport. Am strâns în arhiva ziarului mii de articole de fond care ne-au rămas dragi până azi.
Presa din ultimii ani s-a specializat în renegarea vremurilor colorate, cu găini cu pui vii şi vârcolaci ucişi de reginele magiei obligatoriu albe. Revine, pis-pis, moda articolelor mai subtile, decorate în stil Discovery sau Vanity Fair. Se poartă ironia inteligentă, au revenit semeţe stilourile de damă, cu peniţă proiectată să biciuiasca plăcut – admiteţi-mi, vă rog, paradoxul.
De un an şi ceva, eu şi Alice lucrăm la revista Tabu, editată de Academia Caţavencu. Primul tabu darâmat a fost însuşi faptul că suntem primele femei care au plonjat în redacţia exclusivistă, de bărbaţi, a caţavencilor. Asta după ce, de-a lungul experienţei noastre în presă, ne certaseram şi ne impăcaseram cu ei în mod repetat, după anumite altercaţii reciproc (dez)avantajoase.
Avem o revistă aşa cum ne-am tot imaginat-o pe vremea în care tânjeam după indepedenta jurnalistică. Mai devreme sau mai târziu, ziariştii tind să zboare din cuib. Vor o publicaţie care să-i reprezînte ca persoane, nu numai ca siglă pe legitimaţie. Am iubit Naţionalul şi continuam amândouă să avem puseuri nostalgice, în acele momente în care satisfacţiile presei cotidiane lipsesc. Dar cred că, în varianta asta de existenţă, nu există drum înapoi. Orice înnăditură ar fi sortită degringoladei.
La un moment dat, după ce am făcut amândouă masteratul în publicitate, ne gândeam să ajungem copywriteri(ţe) într-o agenţie. Am făcut o fixaţie admirativă pentru Mihaela Nicola, directoarea de la Ogilvy România. Treptat însă, ne-am aşezat din nou pe scaunul de redactor şi aşteptam, cu o rabdare pe care nu mi-o explic, să auzim vremurile cerându-ne ceva concret.
Mi-am dorit să fiu jurnalist şi mi-am urzit fericirea pe ghergheful acestei bresle. M-am însingurat şi m-am aventurat. Am plâns ca proasta şi am râs atât cât m-au ţinut minţile şi inima. Mi-am vizualizat stresul ca pe o aură fatală. Am avut momente în care m-am întrebat dacă jurnalistica e o meserie sau un blestem făţuit în aşa fel încât să pară cocaină.
Peste câteva luni, plec defînitiv în Canada”.

(Miine: mărturiile lui Alice Năstase: „În timp ce chiar năşteam, cu telefonul în mână, am primit oferta de a scoate Tabu-ul”.)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s