078 – Radio&Showbiz: Radioul comercial te obliga sa fii fericit

Posted: February 25, 2009 in Cartea Radio & Showbiz

toti-contact1

(de la stanga la dreapta: Marius Zamfir, Doina Ene, Andreea Vadineanu,  Coruna Salanti, Maria Zarnescu, Radu Barsan, Nicu, Cristi Schnebli, Andreea Ionescu, Roxana Niculescu Costei. Sus: Tariceanu si Peppino. La o aniversarea Radio Contact)

Istoria Radio Contact – partea a 5-a. Andreea Ionescu povesteste:

“Era multă ardere în radio. Trăiam fiecare secundă la pătrat. Evenimentele erau mai rapide, timpul exploatat la maximum, nu vroiam să pierdem nimic. Nu ştiu dacă nu cumva era şi multă superficialitate…. Facând totul atât de repede, eficient, productiv, ajungeai să nu mai aprofundezi nimic. În vremurile alea, de exemplu, nu eram în stare să stau singură. Nu suportam tăcerea şi liniştea pădurii. Fără un radio înnebuneam. Şi asta nu cred că e bine.
Până la urmă sunt vorbe în vânt, arunci cu vorbe… sau poate mişti oameni, poate îi bucuri cu ceva, poate schimbi ceva… din păcate puţini animatori de astăzi au alt scop în ceea ce fac decât un superficial entertainment. Nu ştiu câţi dintre ei vor ca ascultătorii să se simtă cu adevărat bine, cei mai mulţi vor doar să pară simpatici, să-şi creeze imagine şi atâta tot. Când eşti în spatele microfonului ai putere, poţi schimba mentalităţi, poţi intra în gândurile oamenilor. Un ziar îl citeşti şi te opreşti dacă ai ceva mai bun de făcut, dar având un radio care merge într-una, aşa cum se întâmplă în majoritatea caselor, maşinilor şi magazinelor, fără să vrei asculţi, digeri, te transformi. Fără să vrem ascultăm toţi aceleaşi reclame, aceleaşi concursuri, aceeaşi bani se învârtesc şi ne cumpără minţile… Să vrei şi nu poţi să te păstrezi pur.
M-am gândit  mult de ce e atât de specială munca de prezentator radio şi de ce mi-a adus atâta bucurie. Şi de ce mulţi dintre cei realizaţi pe sticlă vor să aiba şi emisiuni radio… Pentru că la televizor interpretezi un rol, fie că e unul de ştirist, de clovn la un show de divertisment sau de cititor de texte… La radio poţi sa fii tu, poţi avea textele tale. Poţi fi supărat şi te poţi plânge de chestia asta, pe post. Dacă eşti suficient de profesionist poţi să te autocompătimeşti atât de bine încât nimeni n-o să fie supărat, în fond e natura românească să se bucure că altuia îi merge prost… Chiar şi atunci când te plângi de ziua pe care ai avut-o poţi să o faci simpatic. Radioul comercial te obligă să fii fericit. Exersând zilnic ajungi chiar să fii aşa. La radio nu ai timp să îţi plângi durerile, orice supărare trebuie să treacă în cele 3 minute cât durează o piesă… Şi apoi e muzica… câţi dintre oamenii nefericiţi ascultă muzici care să le facă bine? La radio mai “scapi” peste play-list câte o piesă care să te “remonteze” sau care să rezoneze cu durerea pe care o ai, important e că faceam terapie muzicală şi nici o suferinţă nu avea timp să-şi facă culcuş în sufletele noastre…  Apoi mai e obligaţia de a fi creativ în fiecare secundă. EA te ţine în formă într-un radio. Textele alea ale DJ-ilor care par atât de fireşti şi de banale uneori, sunt născocite, gândite, scremute…. create cu trudă uneori.
A propos de voci celebre care s-au lansat la Contact. Nu pot să nu îl amintesc pe Dorin Niculescu, o voce de “bunic” pe care am descoperit-o prin 1991-92 odată cu Corina Dănilă. Căutam voci pentru reclame şi am dat un anunţ la facultatea de actorie. Când a venit Dorin nu ne-a venit să credem ce voce se poate ascunde într-un piept atât de mic. A învăţat multe la Contact, acum e omul care iţi poate citi o reclamă în 30 de moduri diferite şi fără gresală. De atunci a prins cam o treime din toate reclamele pe care le auziţi zilnic pe orice post de radio sau televiziune… Corina Dănilă era în an terminal sau tocmai absolvise facultatea. Vocea ei cristalină ne-a impresionat şi a fost, o perioadă bună voce pentru promo-urile Contact.
Îmi amintesc şi de o preselecţie pe care o făceam pentru a angaja un ştirist. Au intrat în “cuşca” antifonată pe rând, vreo 3, au citi textul impus, după care a intrat şi un baiat înalt, pe nume Radu Cazan. Nu a apucat să spună decât “Pete Sampras a învins…”. L-am oprit şi i-am spus că e suficient. S-a speriat şi, consternat, a întrebat ce se întâmplă. I-am spus că gata, nu mai e nevoie să continue. L-am mai fiert un pic şi apoi i-am spus că poate începe de a doua zi. Peste câţiva ani l-am auzit la Prima TV. Un ardelean adevărat, Cazan ăsta, cu o voce răsunătoare.
Am învăţat mult la Contact, şi am învăţat şi pe alţii, asta îmi e o bucurie şi mai mare. Nu ştiu dacă ei îmi vor fi vreodată recunoscători, cert e că eu m-am simţit bine împărtăşind din experienţa mea şi din secretele pe care le-am descoperit singură. N-am făcut nici un curs la început (BBC-ul l-am absolvit abia în 1995), au fost doar câteva reguli pe care belgienii ni le-au adus şi, de câte ori eram trimişi acolo furam cât puteam din meserie. Mă pasiona atât de mult subiectul încât nu pierdeam nici o teorie, nici o discuţie, nici un curs (când au apărut) ca să evoluez mai mult. Dar cel mai mult te construiau discuţiile şi certurile de seară până dimineaţă despre nu’ş ce emisiune care era bună sau proastă.
Radioul mi-a oferit cea mai frumoasă adolescenţă întârziată. Generaţia mea, care a terminat liceul exact la revoluţie, a avut ceva energie de consumat…. şi ne refulam în muncă… Când am câştigat primii bani eram studentă şi aveam 18 ani, era prima leafă de la Contact şi din viaţa mea. Nu mai ştiu cât era… 25 de mii de lei, a fost nemaipomenit… Apoi banii au venit constant, Contactul a fost unul dintre puţinele locuri în care nu s-a întârziat niciodată cu banii cel puţin cât am fost eu acolo…
Şi cu Furdui (Marius) te distrai, ăsta e un om dintr-o bucată. “Animalul” – că e un munte de om, ştie muzică şi a prins un tren bun cu directoratul la Europa FM. Ne-am dat demisia de la Contact la distanţă de 3 zile unul de altul dar nici unul nu a ştiut de celălalt. Asta ca să se înţeleagă bine ce atmosferă de teroare domnea pe culoarele Contactului… Îţi era frică şi de umbra ta acolo pentru că toţi erau pârâcioşi şi nu ţtiai niciodată cine te toarnă. Aşa că, dacă vroiai să pleci trebuia s-o faci în linişte şi de unul singur, altfel te trezeai dat afară.
Cel mai dor îmi e de valurile albastre pe care le-am desenat pe pereţii postului şi în toate birourile… şi de mobilierul ăla pe care l-am creat pentru studiourile Contact. Delfinul era o fiinţă pentru mine. Eram hipnotizată când vedeam sigla pe care deja o ghiceam de la multe sute de metri depărtare sau într-o imagine de o secunda pe care o vedeam la televizor. Probabil că asta se întâmplă cu toţi cei care lucrează într-o multinaţională care are o puternică cultură a organizaţiei. Spălare de creier. Acum delfinul nu mai are nici un conţinut. E doar o siglă simpatică…” (va urma)

Advertisements
Comments
  1. Nana says:

    ihihihihi Ce tanar si nelinistit era Tariceanu. Ah, ce vremuri!

  2. OVIDIU says:

    CONTACTUL A FOST SUPER ,CEL MAI TARE SI PUNCT.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s