076 – Radio&Showbiz: “Păi ce, mă Peppino, faci radio pentru proşti?”

Posted: February 23, 2009 in Cartea Radio & Showbiz

schnebli_contact1

(foto: Cristi Schnebli la Radio Contact)

“Peste puţin timp” povesteste Andreea “a apărut la radio Alex Macavei (prin 1992?). Îmi amintesc şi acum cum a venit cu cei 17 ani ai lui, cei 2 metri înălţime şi cu un trandafir în mână să i-l aducă Doinei Ene, al cărei fan era. Acum are un birou mare cu canapele de piele şi prestanţă de director. Bravo lui! Pe atunci Doina Ene era un nume mare. Fata asta a inventat cred, “dantela lingvistică”. Făcea nişte intervenţii (muzicale) de te ameţea: te lua de departe, te învârtea de vreo 3 ori, te aducea unde vroia ea şi apoi te trântea cu capul de pereţi ca să te trezeşti. Totuşi, intervenţiile ăstea rafinate ale ei n-au mai fost la mare căutare pentru şefi, pentru că erau prea lungi şi prea intelectuale pentru audienţă. “Păi ce, mă Peppino, faci radio pentru proşti?” – se certa ea cu şefu’. (Pe atunci încă nu ne era clar ce atitudine trebuie să avem pe post, cui ne adresam, ce target avem, nici nu exista noţiunea asta pe care acum o ştie orice licean. Noi încercam să părem cât mai deştepţi şi mai culţi). Drept urmare o mare cunoscătoare în ale muzicii stă undeva în culise, fără sa dea verdicte, dar eu ştiu că judecă şi acum aspru orice gresală a animatorilor de radio.
Pe “vremea mea” (a se citi anii 1990-2000) aşa ni se spunea şi aşa am ajuns să ne şi placă să ne spunem: animatori. DJ-ul era doar cel din discotecă, noi trebuia sa “animăm populaţia”. Chiar şi când veneai beat sau mort de oboseală după o noapte petrecută în discoteca R2 iar la 8 dimineaţa aveai program, vocea ta trebuia să inspire încredere şi să fii vesel. Îmi amintesc cu mare plăcere de oboseala aia plăcută după o noapte nedormită, în care gândurile o luau razna şi ieşea o emisiune mai interesantă decât dacă aş fi fost odihnită. Din când în când adormeam preţ de câteva secunde cu capul pe mixer şi mă trezeam în timp util pentru a schimba piesa şi a face o intervenţie “de succes”. Eram tare mândră de mine dacă reuşeam să fiu spirituală sau găseam un joc de cuvinte. Era la mare preţ omul care avea texte, atunci. Ca şi acum, doar că acum e suficient să fii vesel şi să nu te bâlbâi, atunci conta mai mult substanţa pentru că majoritatea eram studenţi şi căutam noul. Iar dacă te bâlbâiai era important să “te scoţi” cu o glumă sau o exclamaţie haioasă. Cei de astăzi mi se par foarte blazaţi (nu toţi, recunosc), au texte ”de întreţinere” şi nu ies cu nimic în evidenţă. Noroc cu un Dobrovolschi sau cu un Nono Semen, sunt oameni care au reuşit să dea culoare FM-ului păstrând ideea de radio comercial, cu reţetă şi play-list. Astăzi mulţi animatori au început să vină la radio “ca la serviciu”, ori chestia asta mie nu mi s-a întâmplat în 10 ani de radio.
În anii aia,  acolo, în studiourile pustii, am învăţat singură programe de calculator, dactilografie PC cu cartea în faţă, noapte de noapte. În 92-93 când au apărut calculatoarele, noi, cei care ştiam să umblam cu ele eram avangardişti. Pe vremea aia 90% din populaţie nu ştia nici cum arată un fax. Îmi amintesc de celebra expresie a ştiriştilor vremii: “am primit un fax la redacţie prin care suntem anunţaţi că partidul cutare a făcut nu’ş ce”. O ştire din care se deducea că avem şi redacţie şi fax. Partea frumoasă cu lipsa PC-urilor era că între ‘90 şi ‘93 de la ascultatori veneau numai scrisori. Ramân la părerea că altceva e să vezi emoţia literei scrise. Acum toţi scriu pe mail şi distanţa între oameni se măreşte… Ajunsesem experţi în caligrafie, ştiam când cineva trimite 10 scrisori cu 10 caligrafii diferite ca să urce New Kids on the Block în top…. Top 30 s-a făcut în primii ani exclusiv din scrisori şi pe vremea aia apăruseră fanii NKOTB şi Depeche Mode. Se băteau în a trimite cât mai multe scrisori pentru a urca în top o formaţie sau alta, se crea o legătură mai strânsă între animatori şi public.
Radu Şoancă a fost unul dintre primii oameni ai radioului, adus de domnul Tăriceanu. E ciudat cum, după atâţia ani de când îl cunosc, mie tot îmi vine să îi spun domnul Tăriceanu. Pentru că faţă de mine, cel puţin, a făcut nişte gesturi de care o să îmi aduc aminte toată viaţa şi pentru care va rămâne un domn. Îl respect până la ultimul meu fir de păr. Mi-a părut rău când a început să se retragă din administrarea radioului. S-a implicat din ce în ce mai puţin şi noi, cei care l-am cunoscut de la început, am regretat asta. Pentru că  era (şi bănuiesc că este şi acum) un şef pe care ţi l-ai fi dorit. Diplomat şi domn până la ultimul fir de sprânceană.
Şoancă a fost un bun om de radio. Un tip tare deschis la minte şi foarte alunecos. M-am îndrăgostit de el deşi eu avem 18 ani, iar el 50. M-am îndrăgostit pe bune, cu toată fiinţa mea şi îi scriam netrimise lungi scrisori. Din păcate puţini au înţeles cât de platonică şi sinceră a fost iubirea mea de adolescentă pentru el.
Prima reclamă a radioului a fost cu mine şi cu Şarpe (Bogdan Popescu) şi era la cârciuma Şarrrrpele Roşu de pe „Galaţi colţ cu Eminescu”. De acolo i se şi trage porecla lui Bogdan. Pe vremea aia relaţiile se strângeau foarte repede astfel încât în curând eram prieteni la cataramă cu personalul din cârciumă, acolo unde am băut primul meu pahar de vin dintr-o lunga serie care a durat vreo… 12 ani de zile. Acum nu mai îmi place să beau şi mă suspectez că sunt puţin anormală… Prima beţie s-a soldat şi cu prima vomă în veceul lor, unde Costică m-a ajutat să scot din mine ce îmi făcea rău, că eu nu ştiam procedura “digitală”…. Eram cu el, cu Şarpe şi cu Cristi Schnebli şi am sfârşit cântând la microfon, acolo în curtea restaurantului “Murfatlar, perla vinurilor din Rrrrromânia !”… Aveau un taraf celebru pe atunci care ne-a făcut o demonstraţie de improvizaţie de neuitat, cântând un „imn” pentru Radio Contact. Ne-am simţit regi. Si-apoi ne-am dus fiecare cu metroul acasă, că Traby a venit mulţi ani mai târziu.
Mi-a rămas o nostalgie pentru Traby, de câte ori văd un trabant albastru parcă îmi văd trecutul boem şi “depravat”. Dar nu se compară cu ce văd astăzi în cluburi şi discoteci. Nouă nu ne ardea de drogat sau de orgii pentru că ardeam altfel, TRĂIAM. Depravarea noastră maximă consta în a umbla pe străzi până la 5 dimineaţa (până la primul metrou), a dormi 3 ore şi apoi a o lua de la capăt. Eu zic că era un fel de practică psihologică ce făceam noi acolo: socializam, asistam la crearea unei pături de consumatori de localuri, le studiam comportamentul. Orice local nou apărut era un mare eveniment iar atunci puteai să fii prezent la toate că erau atât de rare…
Cu Traby am socializat ani de zile, am organizat chiar şi primul raliu de maşini Trabant din Bucureşti, am făcut recorduri de încărcare (7 oameni), am “cărat” colegi beţivi (cu care beam cot la cot) şi apoi îi duceam acasă. Nu pot să uit când stătea Bârsan în spate, eu conduceam, iar Cristi Schnebli era în dreapta. Era prin ‘96 cred, într-o dimineaţă geroasă ne-ndreptam spre case… La un moment dat o ploaie caldă de toamnă îl stropeşte pe Cristi în ceafă. Norocul lui a fost că in ultimele ore Bârsan nu băuse decât şpriţ curat, că altfel puteam să vedem tot meniul desfăşurat… Radu Bârsan a fost pentru mine omul contradicţiilor. Avea o nemulţumire în suflet, nu ştiu ce şi de ce, poate un complex şi n-am înţeles niciodată care, pentru că mie mi se pare un om de mare valoare care ar putea face orice şi-ar propune.  Omul ăsta are o gândire extrem de ordonată,  nu iartă niciodată greşeli de exprimare sau de vorbire şi are o dicţie impecabilă ajunsă proverbială. Fuma Snagov cu fidelitate şi cu ritual şi avea mare respect pentru muzica românească. Vorbesc de muzică, adica de MUZICĂ, da. Formaţii că FFN sau Celelalte Cuvinte, apoi Timpuri Noi se auzeau des la el şi la Cristi Dicianu în program în perioada în care puteam să dăm ce muzică vroiam.(adică până prin 94 cred…). Mari promovatori de muzică românească au fost băieţii ăstia într-o perioadă în care nimeni nu lua în seamă astfel de gesturi. Ei o făceau pentru că într-adevar credeau în valorile româneşti, nu o făceau pentru imagine aşa cum se bat mulţi azi cu pumnul în piept. Dacă e să vorbim despre asta, Andrei Voiculescu (Europa Liberă) a fost primul pentru că el a fost într-o perioadă în care nu era nimeni altcineva… Îmi amintesc cât de modest şi adevărat a fost când l-am avut invitat într-o emisiune. Mă mir că nu am luat penalizare atunci… Erau la modă penalizările subiective, pentru că nici regulile nu erau clare. Când a apărut Orchestra Direcţia 5 ale caror cântece le ştiam pe de rost pentru că mergeam la repetiţiile lor şi mă încânta sunetul lor curat, i-am invitat în emisiune. A fost prima lor apariţie într-un interviu live timp de 30 de minute, lucru foarte rar la vremea aceea pentru că formaţiile româneşti noi puteau fi numărate pe degete. Am luat 15% penalizare de la Peppino pentru că am depăşit “cu formaţia aia de rahat” 5 minute timpul alocat emisiunii. Nu era nici o altă emisiune după asta, eram tot eu într-un program de animaţie. După circa un an de zile, formaţia era luată sub impresarierea lui Peppino şi se difuza de 12-15 ori pe zi. Ajunsesem Radio Direcţia 5. Eheeeii… flerul se pedepseşte, ca şi faptele bune”. (va urma)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s