066-Radio & Showiz – primul talkshow la Radio 21

Posted: January 31, 2009 in Cartea Radio & Showbiz

Să revin însă la doamna Fotea. Dânsa încerca de multe ori să fie şi drăguţă, mai ales când s-a prins că nici-un DJ n-o prea înghiţea. Ţin minte c-am fost odată cu Kid (setterul meu irlandez) în radio şi i-a plăcut la nebunie de el… L-a alintat „porcule”! Altă dată era aşa de drăguţă cu tine, precum un borcan cu gem. Pe 19 ianuarie 1995 însă n-a mai rezistat, şi-a luat concediu 10 zile, după care a plecat defînitiv din Radio XXI. Iată ce-şi aminteşte Vadi: „La mijlocul anului 1995, contrele puse acestei echipe de către DJ a determinat conducerea superioară să conştientizeze praful care se aşezase pe radio. Şi atunci a fost adus un director de marketing tânăr- Tiberiu Olteanu şi numit un nou director de programe- Cristi Dicianu, venit de la Radio Contact. Tot atunci ai apărut şi tu şi, ulterior Nicolae (Nic Cocârlea). Daniela Fotea şi Sofia Şincan s-au simţit atacate şi au părăsit corabia. La ştiri a fost numită redactor şef, Cristina Bazavan- azi PR la Europa FM- iar la Programe am fost numit eu ca redactor şef, în locul lui Cristi Dicianu care după doar câteva luni s-a dus la ProFM”.
Adevărul este că Fotea plecase din Radio XXI pentru că era sabotată din greu de dracii de copii, adică de noi, hehe. „Cireaşa de pe tort” a fost când ne-am dus la Cranta cu un playlist 90% inventat şi aprobat de madame Fotea. Tăiase toate piesele rock şi lăsase numai piesele inventate de noi, ceea ce a demonstrat clar că n-avea nici-o treabă cu un post de radio în FM.
Si Tiberiu Olteanu şi Dicianu şi-au dat apoi pe rând demisiile când au constatat că atâta timp cât era Fundaţia Secolul XXI la putere nu se putea face un radio calumea. În plus – nu existau nici bani şi nimeni n-avea chef de investiţii. Edgar Surin cumpărase nişte părţi sociale, dar nu era deloc mulţumit de ceea ce primea în schimb. În plus, ca să facă bani el era ocupat cu tot felul de alte afaceri.
Atât Tibi Olteanu, cât şi Dicianu au fost băieţi de gaşcă. Şi amândoi au vrut să inoveze, să schimbe ceva. Dacă de primul nu mai ştiu din pacate nimic, de cel de-al doilea ştiu că se numără printre şefii de la PRO FM. A avut şansa de a se realiza, iar timpul cred c-a şters cu buretele dezamăgirea pe care a trăit-o la începuturile Radio XXI. Ţi minte că odată am organizat o emisiune „Miss Radio XXI” (auzi, ce tâmpenie, miss la radio! Dar cred că tocmai asta m-a şi „fascinat” atunci) şi nu i-a plăcut, nu mai ştiu de ce, dar pot să deduc, haha. Dupa ce că ideea era tâmpită, nici c-am avut vreun ajutor în punerea ei în practică, în afară de colegii mei (Felix Crainicu, cred şi Nick), care au venit să mai debiteze şi ei câte ceva la microfon. Concurente am avut o grămadă (alte defazate, după ce că eu am organizat tâmpenia aia, ele au venit să şi concureze, hahaha). Dar „circul” a ieşit jalnic, cred că singurii care s-au distrat la emisiunea aia am fost doar noi cei care am prezentat-o. Dar ce să-i faci? Alte emisiuni n-aveam şi încercam şi noi să mai învioram puţin atmosfera şi să aducem puţin dintr-un post independent, pe frecventa prăfuită a radioului.

Revenind la mine, iată că după ce m-am zbătut să ajut la punerea pe picioare a unui post de radio, atunci o luam de la început. Iar săracie, iar hei rup… O oră de program era plătită cu 3.900 de lei, impozabili! Realizam programe de după amiaza, dar fără prea mult entuziasm. Mă plictisisem rău de radio, ăsta e adevarul şi din păcate nici nu ştiam ce ar trebui să fac, încotro s-o apuc. Trecând zilele acestea din nou pe-acolo am crezut că o să mă lovească puternic nostalgia, dar mi-am dat seama că plictiseala aceea nu mi-a trecut nici până în ziua de azi. De unele lucruri sau de unii oameni ajungi să te plictiseşti, însă după o vreme se aprinde iar scânteia şi poti s-o iei de la început. De alţii însă, sau de alte lucruri ajungi să te plictiseşti o dată pentru totdeauna. Aşa m-am plictisit eu de radio. Aproape că nici nu mai conştientizam că vorbesc în faţa unui microfon deschis, cât despre muzică, deja mi-ajunsese până-n gât! Orele de program ajunseseră un calvar, la capătul căruia nici măcar n-aveam sătisfacţia unei munci apreciate. Nimeni nu-ţi spunea dacă-a fost bine, dacă-a fost rău… şi cred că uneori îmi conştientizam autosuficienţa, ceea ce mă deprima. În plus, feedback-ul nu era ca cel de la Uniplus, care fusese cel mai ascultat post din Bucureşti. Radio XXI nu era concurentul nimănui, cred că nici în sondaje nu exista.

Pe vremea aceea mai făceam „La Strada”, cu Vadi, un talkshow care adunase toţi nebunii din Bucureşti. A născut chiar şi cluburi, cum ar fi cel din Cuza Vodă, la unul Caton, mare filozof în viaţă, care-şi strângea toţi amicii şi ascultătorii la el acasă, să ne-asculte emisiunile împreună. Până la urma i-am vizitat şi noi, să le vedem feţele şi ţin minte că am rămas foarte surprinşi de ce am văzut acolo: misogini, complexaţi, războinici şi filozofi, o amestecătură cum nu se poate mai ciudată. Stăteau la taclale în faţa unui aparat de radio şi comentau tot ce auzeau. Ciudată invenţie şi talkshow-urile astea, poţi isca adevărate scandaluri sau controverse, poţi manipula minţi, chiar şi atunci când nici tu nu şti exact despre ce vorbeşti, hehe. Ţin minte că de multe ori n-aveam nici-o temă şi cu 5 minute înainte de intrarea în emisie făceam un brainstorming rapid, ca s-o găsim. Ne storceam creierii iar uneori eram inspiraţi, alteori, nu.
Pe atunci habar n-aveam de puncte de rating, aşa că nu ne prea dădeam seama dacă suntem ascultaţi sau nu, decât după numărul telefoanelor. Cel mai stresant era atunci când sunau aceeaşi oameni, abonaţi permanenţi la orice temă. Te ţineau câte o oră şi nu spuneau nimic, mai sunau câţiva care înjurau şi în rest de multe ori ajungeai să te întrebi de ce nu eşti la tine acasă, la televizor, ce naiba cauţi tu om normal, noaptea în studio. Până şi portarul dormea dus!
O altă emisiune pe care am pus-o la cale a fost „Natural Born People”, după filmul lui Oliver Stone „Natural Born Killers”. Ma inspirase tare mult acel film şi am decis că trebuie să fac o emisiune care să-i poarte numele. Acum şef de DJ era Vadi, aşa că puteam face ce aveam chef, aveam pile! În orice caz, aceea a fost cred ultima mea încercare de a mai inventa ceva. Căsnicia mea cu radioul era clar pe butuci şi nici măcar un tribunal nu ne-ar mai fi putut împăca vreodată! Pe vremea aceea nu ştiam ce-i aia carieră şi nici că trebuie să-ţi croiesti un drum în viaţă (sinceră să fiu şi acuma mi se pare desuet „îndemnul”). Nimic nu mi se părea imposibil şi puteam în orice secundă să răstorn munţii, care dacă n-ar fi existat, i-aş fi inventat sau dimpotrivă, i-aş fi ignorat, erau prea mici…
În scurt timp s-a inventat „powerplay-ul’, adică o piesă care se difuza de mai multe ori în acelaşi program (sau pe zi, nu mai ştiu acum exact) şi pe care o alegeau DJ-ii. N-o să uit niciodată de exemplu piesa Antract „Eşti frumoasă/Dar eşti extraordinar de proastă”, pe care o difuzau toţi, en gros. Mai era şi piesa care face parte din coloana filmului „Pulp Fiction”, refrenul era ceva gen :”Girl, you’ll be a woman, soon” şi ţin minte c-o aveam pe minidisc. Ah, aceasta invenţie m-a înnebunit la început şi m-a torturat, pentru că mi-a fost tare greu să mă obişnuiesc cu telecomanda. Nici acasă, la televizor nu cred c-aveam. Genericele de ştiri şi „virgulele” dintre ştiri, jingles-urile, toate erau pe minidisc şi mi-a trebuit multă vreme să mă obisnuiesc cu aparatul acela îngrozitor. Sper că s-a desfiinţat între timp, hehe… Ce mi-a plăcut însă era faptul că începuse să se renunţe la casete, ceea ce era o mare bucurie. Nu mai trebuia să stai să cauţi ca tâmpitul piesa şi nici nu mai intra pe post fâsâitul acela specific. Curând s-a întrodus şi calculatorul în emisie, ştiu că dădeam jingles şi generice de pe el. Mare invenţie, zău!
În februearie, în urma unei şedinţe cu Cranta ni s-au mărit salariile la 225.000 de lei brut, în cazul meu. Tot atunci, şeful nostru venise cu ideea că trebuie să renunţăm la animaţie, să facem numai emisiuni. Mare prostie! Făceam ce făceam şi ne îndepărtam din ce în ce mai tare de un radio în FM. Între timp toata lumea complota…
Alte emisiuni pe care aveam să le introducem în grila de programe au fost „Short stories” (despre istoria trupelor rock) şi „Schimbul 4”, un program obişnuit de după amiaza. La aşa zisii compeuri nu se renunţase însă, chiar dacă existau Dj. Cu ideile lui Cranta, pe lângă faptul că puneam muzică şi făceam animaţie, trebuia să mai deschidem de câteva ori microfonul, ca să intre cu graţie pe post tot felul de doamne şi domnişoare care debitau „ştiri” selectate din ziare! Şi ce fumuri pe capul lor, n-aţi văzut aşa ceva, parcă ar fi fost decupate din romanele de epoca, cu domnişoare care aveau mereu nevoie de săruri!
N-am înţeles niciodată rostul lor, deşi la un moment dat am început să citesc şi eu ziare la microfon, oricum nu ne-asculta nimeni. Şi cred că asta a fost cea mai mare deziluzie a mea. Mai întâi a căzut Uniplusul, acum eram la un post care nici măcar nu era bine recepţionat… iar eu nu mai eram dispusă să ridic vreun deget pentru cauze pierdute din vina altora… Noroc cu invitaţii în studio, artişti şi oameni politici. Cei din urmă mă distrau la culme cu minciunile lor şi mulţi spuneau lucruri ilogice de-a dreptul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s