057 – Radio & Showbiz: O inmormintare vesela

Posted: October 5, 2008 in Cartea Radio & Showbiz

Vali Andronescu era un om cu un suflet de aur şi înzestrat cu un mare talent de muzicican. Ajunsese în radio prin 1990, la început n-a vrut să se implice, însă pe urmă a rămas fidel Uniplusului până la moarte (pe bune!). Făcea generice de emisiuni, spoturi, întindea cabluri, făcea producţie muzicală şi tot ce se mai putea, făcea inclusiv pe DJ-ul în nopţile în care nu putea să vină nimeni la program. Am apreciat la el în primul rând simţul umorului şi-apoi talentul. Ţin minte că trebuia sa plec într-o vară la mare şi-am vrut să fac o ultima emisiune „Dialog Rock”, dând impresia că aş fi pe epava din Costineşti. L-am luat pe Vali la mine acasă şi am cărat după noi şi un mixer, plus o grămadă de scule, ca să putem creea efecte. Am stat toată noaptea în sufragerie şi râdeam ca nebunii de ce puteam să debităm. Zburau pescăruşi din boxă-n boxă, iar „epava” se clătina pe valurile mării, hahaha. Io „transmiteam” de zor numai tâmpenii, „gânduri” pentru ascultătorii din Bucureşti, fanii emisiunii. Ştiu că le-a plăcut, mi-a zis Vali c-au sunat o grămadă să-mi ureze vacanţă plăcută pe epavă!

Dupa întâmplarea aceea m-a lovit alta dambla. Uite, şi asta mi-a plăcut la Vali:că ma puteam baza pe el să-mi pună în aplicare cele mai nebune idei. Cu alte cuvinte el a fost pentru mine prietenul de joacă ideal, unde mai pui că la noi „hoţii şi vardiştii” avea şi muzică şi efecte speciale! În fine, damblaua mea era să cânt. Nu ştiu de ce, dar omul de radio e atins într-un mare procent de două lucruri: că la un moment dat vrea sa cânte şi apoi să facă televiziune. Pe câţi i-am intrebat, toţi mi-au confirmat. Mulţi dintre oamenii din televiziuni de altfel chiar şi sunt foşti DJ de radio. Alţii s-au lansat în muzică, c-au avut voce. Io n-am avut, dar descoperisem o piesă bestială, primisem un CD cu 4 Non Blondes de la cineva care-a fost în Elveţia, iar fetele din trupa asta au devenit repede idolii mei. Pe vremea aceea era un hit „What’s Up”, cu mult pian în el, aşa că l-am rugat pe Vali să-mi facă negativul. În timpul ăsta eu am scos versurile şi mă chinuiam de zor să cânt cumva. Urma s-o înregistrăm când eram gata amândoi. Sinceră să fiu eu am şi uitat de ea, când m-a chemat Vali într-o zi să ascult negativul. Am fost al dracului de impresionată, vă spun, ştiam io că a cântat la keyboards cu trupa lui Florian din Trasnsilvania, dar nu credeam că poate interpreta atât de bine la pian (de fapt tot la keyboards) piesa asta. Nasol a fost când am descoperit că defapt defectul era la mine, că nu puteam să cânt exact că fetele alea, aşa că am lasat-o balta.

Tot cu Vali mă descurcam cel mai bine şi in studio, la emisiuni, căci atunci când aveam invitaţi, ca sa ma pot ocupa şi de ei, îl rugam să facă „butoanele”. Culmea e că m-am înţeles mult mai bine cu el din acest punct de vedere decât cu Cristi Singer, sunetist de meserie! Vali mai era şi muzician şi om de radio, cred că asta era „misterul”, pe când Cristi era obişnuit mai mult cu sunetul de pe scenă. În plus, Cristi ăsta mă certa tot timpul, nimic nu făceam bine… Mrrrrr!

M-apuca disperarea când nu putea Vali să vină, căci cu el eram într-adevar pe aceeaşi lungime de undă. Ştia ce vreau şi uneori îşi impunea punctul de vedere pentru că avea idei bune. Chiar mă bazam pe el şi-l lasam de multe ori să facă după cum îl taie capul, ştiam că va ieşi bine. Şi mai era ceva: Vali nu uita nici cel mai mic amănunt, reţinea tot ce-i spuneam şi se implica. Unde mai pui că faţa lui zâmbitoare şi faptul că-l cunoşteau toţi şi îl respectau făceau din emisiunile ălea o şueta super!

Nu mi-a venit să cred când a murit, la numai 39 de ani. Eu pe vremea aceea eram deja la Radio 21, când m-a sunat Marina să-mi dea vestea. Nu-l mai văzusem de mult timp pe Vali, dar i-am păstrat mereu un loc în sufletul meu, iar faptul că nu mai era m-a bulversat tare mult. Când m-am dus în radio, la sediul din strada Latină şi l-am vazut pe catafalc m-a pufnit plânsul. Stătea liniştit, îmbrăcat în sfârşit la costum (ceea ce nu cred că s-a mai întâmplat, ura genul ăsta de ţinută), iar gura îi era susţinută… îîîh, dar mai bine nu povestesc, că e prea macabru. M-am speriat rău de moarte atunci şi mult timp n-am putut să-mi scot această ultimă imagine a lui din cap. Pe lângă sicriu erau multe flori şi lumânări şi se perindau toţi colegii care vroiau să-i aducă un ultim omagiu. Am stat şi eu „de vorbă” cu el, aducându-mi aminte de vremurile bune… la final ştiu că ne-am strâns mai multe fete într-un colt şi povesteam râzând cu gura până la urechi de tot felul de întâmplări haioase. Râdeam atât de tare încât cred că i-am făcut pe mulţi să zică „ăstea nu-s normale” sau „uite-te şi la ăstea, chiar la o înmormintare şi-au găsit să râdă”. Eu nu cred c-a fost ceva rău însă şi sunt convinsă că doar în felul ăsta puteam să-i onorăm memoria lui Vali, un om cu un deosebit simţ al umorului.

Eram eu, Codruţa Florescu, Carmen Filipescu (medic veterinar care participa la emisiunile mele despre animaluţe), Dora Mitu şi altele, mai precis toată gasca mea de prietene din radio. Împreună organizam sau mergeam la chefuri şi ne distram de minune. Îmi aduc aminte că la o petrecere ne-a venit ideea sa încropim o scenă din mese şi ne-aruncam toţi în cap de-acolo, ca trupele de rock în concert. În afară de noi, la aceste „agape” mai participau Mircea Radu, Cristi Balaci, Bogdan Tomulică, Cristi Marinescu, Piticu’, adică Oana şi alţii. Nici unul nu eram chiar normali! La petrecerea de care ziceam mai sus eu mi-am adus cu mine şi-o perucă, făceam pe interesanta pe vremea aia, iar Carmen avea o prietenă cu un magazin care vindea asemenea lucruri. Mi-am ales o perucă blondă, cu părul foarte foarte lung şi ţin minte că-mi stătea al dracului de bine cu ea… aşa ziceam eu, hehehe, copiii din cartier au fost tare şocaţi când m-au vazut, la plecare. Iar la petrecere bineânţeles că s-au prapadit toţi de râs, inclusiv tatăl lui Carmen, în a cărui vilă se ţinea „manifestarea’. Dar una peste alta ne-am distrat, a fost una dintre puţinele petreceri de care îmi mai aduc aminte.
Curios este că nu-mi mai amintesc despre ce discutam, cred că despre nimic, decât în ultima perioadă, când subiectul nostru devenise radioul şi mizeriile lui. Dar în general cred că ne trăiam doar clipa. Cel mai mişto lucru a fost că eram cu toţii foarte buni prieteni, căci în afară de Codruta şi Cristi Marinescu, care i-a devenit soţ, nu aveam nici unul vreo treabă „sentimentală’ cu celălalt (fetele ce mai oftau după Mircea Radu, în afară de mine şi de Daiana, că noi eram mai şmechere, hehe). Eram o gaşcă mişto şi ne făcea plăcere să ne întâlnim. Ultimul loc de întâlnire a fost cârciuma de pe strada Olari, vis a vis de Primaria sectorului 2. Acolo mergeam aproape cu religiozitate în fiecare sâmbătă, chiar dacă între timp ne-am mutat cu toţii pe la alte radioui sau televiziuni.

Dupa aceea ne-am despărţit, fiecare îşi cam făcuse gaşcă pe unde lucra şi întâlnirile în vechea formulă au devenit din ce in ce mai rare, până la desfiinţare… totuşi de un Revelion în Militari, la prietena prietenei noastre comune, Daiana Adam tot îmi mai aduc aminte. A fost mare harababură şi lărmăraie, muzica era atât de tare că nu ne mai înţelegeam unii cu alţii. Eu eram pe vremea aceea tare supărată, din motive personale şi le-am cam dat cu flit, stăteam singură pe balcon şi ăa autocompătimeam, hehe. Ştiu c-am băut atunci două sticle de vin, singură singurică şi n-am avut nici pe dracu. Cred că eram atât de neagră de supărare, că s-a speriat până şi alcoolul din sânge. Veneau pe rând pe balcon să mai bea cu mine, dar în general au fost drăguţi şi m-au lasat în legea mea. M-am dus până la urmă în casă, că vazind că nu mă îmbăt am considerat inutilă şederea mea pe balcon! La un moment dat petrecerea s-a cam încins şi ştiu că ne dădeam toţi cu capul de mese, ca headbangerşii. Între timp mai făceam şi pe Dj-ii, adică puneam fiecare muzica preferată. Să te ferească sfântul de un chef cu oameni de radio, că nu apuci s-asculţi niciodată o piesă cap coadă! Fiecare are ambiţia să pună el piesele lui, vin cu CD-urile de-acasă şi nu se lasă până nu le-ascultă. Totuşi aveam o piesă favorită, preferata întregului nostru colectiv inimos, o piesă cântată de o trupă de negri, a cărei nume îmi scapă acum. Clawfinger cumva? Aia era sfântă! Cântam pe ea ca apucaţii şi nimeni n-avea voie să schimbe muzica pentru cel puţin 4 minute, cât dura.

Frumoase vremuri! Acum sunt ani de zile de când nu ne-am mai văzut. Bogdan Tomulică lucrează la TVR, Balaci e senior producer la MTV România, Codruţa e producător la matinal, la B1 TV, Daiana are prorpiile ei farmacii, Dora e şi ea la televiziune, realizează reportaje pentru matinal, Piticu’ printeleviziune, Mircea Radu e vedetă la „Din dragoste”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s