051 – Radio & Showbiz: Radio Vacanta

Posted: August 9, 2008 in Cartea Radio & Showbiz

Dacă prin anii ‚90 posturile de radio difuzau orice, acum au devenit mai selective, fie din cauza formatului, fie din alte motive pe care nu vreau să le discut aici. În anii de după Revoluţie difuzam trupe româneşti pentru că erau ale noastre. Din păcate înregistrarile nu erau prea calitative, mai ales cele făcute la Electrecord, casa de discuri existentă şi în vremea regimului ceuşist, singura casă de discuri din ţară. Târziu au început să se facă studiouri de întregistrări. Printre primele au fost cel al Sfinxului, apoi al firmei Migas Real Compact (la care lucra Adi Ordean), a lui Vali Sterian (Dumnezeu să-l ierte) şi încă câteva. În orice caz, nici un studio nu descoperise încă computerul, această maşinărie care avea să ne sucească tuturor mintile, definitiv şi cred că irevocabil. Înregistrările nu erau de calitate, iar pe CD a început să se lucreze mai mult după 1996. Nici la radio n-am avut CD-uri, ceea ce era tare rău, căci ne chinuiam să difuzăm piese de pe casete, lucru care a devenit un chin mai ales după inventarea playlist-ului, căci trebuia să cauţi şi sa potriveşti melodia la fix. În perioada aceea mulţi DJ aveau chiar coşmaruri noaptea, se făcea că trebuiau să difuzeze o piesă şi nu reuşeau s-o găsească pe casetă.

De reclame nici nu mai spun. La producţie, Vali Andronescu facea spoturile pe bandă de magnetofon, cu lipituri şi după aceea le trecea pe casetă, iar noi puneam spotul 15 de pe faţa A sau B, sau spotul 12, etc. Chin de chin! De câte ori n-au intrat alte reclame, sau n-au intrat deloc, ehehe! Şi-atunci să-i auzi pe cei de la comercial cum urlau…  Mai erau şi anunturile pentru firme, pe care le „interpreta” fiecare la microfon în stilul propriu.

Mai puneam şi discuri de vinyl, pe pick-upuri şi se-auzea ca de pe patefon, că erau zgâriate, de la atâta uzură.

De mixer ce să zic, că era vai mama lui, deşi… stereo! Ne aduseseră francezii o miniatură, de care n-am mai fost mulţumiţi şi atunci am tot schimbat mixere ruseşti, ridicam două căi deodată, să se-audă stereo. Mă rog, poate că n-am reuşit eu să explic cel mai bine, dar cam aşa se lucra şi era vai de noi, noroc că eram destul de pasionaţi ca să continuăm să muncim în asemenea condiţii… care oricum erau mai bune decât la Radio Bucureşti!

Ţin minte că am lucrat două veri la rând la Radio Vacanţa, postul „Radioului Mare”, de la Mamaia. Chemau în fiecare vară DJ de la posurile independente, pentru că s-au prins că asta era noaua direcţie, iar ei n-aveau oamenii necesari. Şi la Bucureşti şi la Mamaia emiteau cu regie, adică aveau 2-3 tehnicieni în studio, unul schimba banda, altul mixărea, iar altul stătea de 6, hehe. În studioul celălalt venea „compeurul” (nu vă speriaţi dacă n-aţi mai auzit termenul), sau realizatorul emisiunii dacă vreţi. Şi-atunci să vezi balet. Să-i vedeţi ce mişcări ample făceau prin studio, ca să comunice celor de la mixer să schimbe banda… sau să-i vedeţi cât trebuiau să care din fonotecă la benzi de magnetofon pentru emisiune.

Ce m-a enervat însă pe mine la acest gen de radio este că întotdeauna, tot ei vroiau să ne înveţe meserie, mai ales mixeriştii, care se credeau super profesionişti!

Dacă în prima vară am lucrat şi eu în sistemul lor, cărând muzică de la etajul 1 la etajul 2, în cel de-al doilea an ne-au pus propriul mixer (datorită lui Vali Andronescu, care fusese înaintea mea şi-a făcut scandal) în studioul de emisie (în cabina realizatorului de emisiuni). Avem o jumătate de oră sau o oră să ne facem emisiuni, în care mai intercalau ei reclame şi promo-uri. În timpul ăsta „mixeristii” îşi luau pauza de fumat şi criticau de zor stilul nostru de a mixa piesele. Istoria avea să-i contrazică, deşi nu s-au lăsat nici în ziua de azi de vechile năravuri, nici la radio, nici la televiziunea română. Când îi văd pe cameramani filmând solistul la un solo de chitară sau filmând un concert fără prim planuri mă gândesc că Brucan era un optimist când zicea c-o să se schimbe România în 20 de ani. N-o să se schimbe, pentru că nu se schimbă oamenii şi culmea, că cei cu totul depăşiţi dau şi lecţii de jurnalism şi de film!

Revenind la Radio Vacanţa trebuie să remarc însă şi un lucru bun pe care l-am învâţat, dar care n-avea să-mi folosească decât acolo: să tai banda de magnetofon şi s-o lipesc. Ajunsesem să fac nişte lipituri super meseriaşe la un moment dat. Realizam mici reportaje şi promo-uri pentru emisiune şi trebuia să scot unele pasaje sau vorbe şi să introduc altele. M-a învăţat o tanti de-acolo şi m-am distrat toată vara cu jucăria asta. Acum mixajele se fac pe calculator, in doi timpi şi trei miscari de mouse, dar pe vremea mea, haha, uite cum vorbesc şi eu precum bunica, alta era schema. Ce-mi mai plăcea mie la Radio Vacanţa era că mă ducem la plaja, pe urmă hop în studio, aşa, în costumul de baie, după care iar la plajă, pe terasă, la un suc, o atenţie, o maslină, pe urmă mai prezentam nişte muzică din studio sau mai aveam ceva invitaţi, de obicei artişti care se nimereau să fie în concediu sau să aibe concerte pe Litoral.

Şi te întâlneai cu o groază de lume pe-acolo, care mai de care. Îmi amintesc c-am fost tare încântată când a venit Florin Piersic de exemplu şi am avut ocazia să-l cunosc… Nah, ce vreţi, ca tot omul care n-a crescut într-un mediu artistic şi care a avut şi el flebeţile lui. Uneori îmi pare rău că nu sunt destul de batrână, ca să mă fi putut întâlni şi cu marele nostru actor, Toma Caragiu. Îmi spuseseră „mixeriştii” că era un om de o mare politeţe şi de un extraordinar bun simţ, era cumsecade, când intra in radio saluta pe toată lumea, inclusiv pe femeia de serviciu. Azi când îi văd pe unii care se dau artişti după ce scot un album, cum trec cu nasul pe sus aşteptând să fie salutaţi când intră într-o încăpere îmi vine să le pun coji de banane pe duşumea!

Revenind la reclame şi la promouri pentru emisiuni trebuie să menţionez şi pentru cei care nu ştiu, că ele erau făcute la marea inspiraţie… dădea firma X comanda, iar agenul de vânzări sau directorul comercial, mă rog, ăla de făcea contractul, se chinuia să facă un text de reclamă împreună cu cei de la firmă, care de obicei nu prea ştiau ce vor, dar un lucru era sigur: adresa şi numărul de telefon trebuiau menţionate. Nu erau fime mari pe atunci, firme care vroiau să-şi facă brand-ul cunoscut şi atunci făceam reclamă pentru boutique-uri şi magazinase. Şi dă-i cu strada, dă-i cu numarul de telefon, ca la ziar. După ce textul era stabilit ajungea la Vali Andronescu, care găsea nişte „instrumentală”, iar un DJ citea textul, peste. La sfârşit intra un efect şi gata reclama. Nici vorbă să se plăteasca vreun drept de autor pentru instrumentală!

Cu emisiunile era la fel. Vroiai să-ţi faci o emisiune, îi dădeai titlu şi făceai un text (precum celebrul „Singer şi Klinger într-un show de neuitat: răspunsuri la scrisori, miercuri de la 3”) şi puneai apoi muzica pe fundal. Spotul ţi-l difuzau colegii când îşi mai aminteau sau dacă se întâmpla să găsească caseta cu promo-ul, sau dacă se plictiseau, ori când le plăcea emisiunea sau moaca ta.

Pentru reclame, târziu au intrat agenţiile de publicitate pe fir, după 1997-98. Până atunci, cei care aveau să-şi facă astfel de agenţii nu erau decât simpli comercianţi: închiriau spaţiu la un radio sau o televiziune şi îl revindeau firmelor. De-aia nu exista producţie publicitară adevărată. Câteva încercări timide însă tot au mai fost, vă amintiţi de spotul cu:”V-am prins, vrăjitoarelor!”, reclama la calculatoarele Felix, parcă?

Acum s-a rezolvat, au apărut directorul artistic şi regizorul şi copywriteri care mai de care mai isteţi. Se lucrează la imagine, nu glumă. Atunci însă imaginea era doar o chestiune de orgoliu, hehe.

Oare de ce toată lumea vrea să-şi facă imagine în ziua de azi? Artist sau nu, cheltuie o grămadă de bani pe cosmetice extravagante, pe ţoale fancy şi pe maşini. Iar mulţi mint de îngheaţă apele, numai din dorinţa de a epata sau de a părea altfel. Cred că astfel le va creşte box office-ul şi vor câştiga şi mai mult. În cazul muzicienilor, aceştia sunt ajutaţi şi de departamentul de promovare al caselor de discuri. PR-ii se întrec în a scoate ştiri, care mai de care şi, din proprie experienta va spun, de multe ori inventează iubiri pătimaşe sau mutări strategice în media. Dacă merge, merge, nu? Presa înghite pastila şi nici nu îl întrebă pe cel despre care scrie, dacă ştirea e reală su nu. În fine, artistul e încântat că se vede la ziar, iar PR-ul e mulţumit de încă o manipulare stralucită, hehehe.

Advertisements
Comments
  1. fili says:

    O alta reclama ce ne consuma neuronii in acea vreme era si “Titan Ice, alta viata”. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s