049 – Radio & Showbiz: Alin Oprea, cel mai bun chitarist

Posted: July 17, 2008 in Cartea Radio & Showbiz

Curând aveam să alegem şi o mascotă a radioului, tot datorită lui Bobby. I-am zis eu că ne trebuie ceva, un animăluţ, orice, căci Contactu’ avea delfinaşul. A zis că da, că hai să facem un concurs, îl sponsorizează el, să dăm anunţ să deseneze ăştia cu talent ceva. Am dat anunţ pe post şi în curând ne-au asaltat mai ales copiii de la Liceul de artă „Nicolae Toniţa”, cu desene. Am ales în consens un tigrişor, pentru că îţi dădea impresia că e genul care nu se lasă. Îl dai afară pe uşă şi vine înapoi, se-alege cu plasturi pe nas şi tot ţine coada sus. „Aşa e Uniplusul” a zis Bobby. Iar asta a rămas pentru multă vreme emblema noastră, tigrişorul. L-am făcut afiş şi apoi calendar şi câte şi mai câte. Artistul a fost şi el decorat într-o emisiune, nici acum nu ştiu ce i-a dat Bobby.

Mare organizator de evenimente şi Bobină ăsta, de Sărbătorile de iarnă  a făcut un concurs cu cea mai faină colindă aiurita, iar la un „Dialog Rock” la care a participat a făcut un concurs de chitară. Eu pe vremea aceea eram bună amică cu băieţii de la grupul SIN, am şi scris despre ei în revista lui Partoş, „Pop Rock & Show”. Veneau mereu pe la mine şi îi invitam în emisiuni cât de des puteam. Trupa era compusă în principal, dacă se poate spune aşa (sau suna aiurea?) din doi copii pe numele lor Bogdan Hladiuc (textier şi solist vocal) şi Alin Oprea (mare star acuma, la Talisman). Alături de ei mai erau: Lucian Cioargă la baterie şi un bass-ist mai vechi, cunoscut din grupul Semnal M, Nelu Roşca. Cântau ăştia super! Hladiuc răgea ca dementul la voce, iar Alin cânta dumnezeieşte la chitară. Muzica era un grohăit mişto, cu înflorituri superalambicate de chitară. Genul cool, chiar cool! Pe vremea aceea Alin mi-a declarat pentru un articol că ascultă Annihilator, Overkill şi Sacred Reich. Acum nu ştiu zău ce mai ascultă…

Când am făcut concursul am cerut ca pe casetele trimise să nu se scrie nimic, nici nume, nici adresă. Bobby avea să premieze cu o chitară Fender cel mai bun chitarist care ne asculta. Am strâns casete vreo lună de zile şi le ascultam cu sfinţenie. Am avut o mare surpriză, când am constatat că al nostru câştigător era nimeni altul decât Alin Oprea! În sinea noastră speram să fie el, că doar ne era prieten bun, însă nu l-am recunoscut pe casetă. În orice caz, Bobby i-a dat cu mare drag Fenderu’, pe care sper că-l mai are şi-n ziua de azi. Acum e supervedetă, după ce a cântat cu Sfinx Experience o perioada. Pe urmă nu ştiu ce-a făcut, dar acum când îl văd că şi-a luat chitarist (bun dealtfel!) la Talisman şi că n-a scos nici macar un singur LP de chitară solo, mi-e un pic ciudă. Păcat de talentul lui, cum e păcat şi de talentul de chitarist a lui Paul Ciuci (Compact). De ce nu scoateţi măi fraţilor un album solo? Studiouri aveţi, nu vă costă, scule aveţi, ce vă opreşte? Ştiu că nu e comercial, dar merită ca măcar câţiva să asculte şi altceva decât „Fata din vis”! Ce? Nu vor casele de discuri? So what? O viaţă aveţi şi talentul vostru minunat! Ciuci ştiu că avea la un moment dat material de album, iar pe Eugen Mihaiescu (Krypton) n-am să-l uit niciodată cum studia el Satriani. Eram la mare odata, el tocmai se întorsese din Germania, îşi luase maşină şi o super sculă de casetofon, la care asculta toată ziua Satriani. Prin 95 el a scos însă un album, „Chitaromania”, dacă nu mă înşel, dar  fără prea mare tam tam. Poate-l reediteaza, cine ştie… am să revin la muyică şi la albume ceva mai încolo, când am să dedic câteva rânduri caselor de discuri şi industriei muzicale.  Ciuci era cu Steva Vai, însă Alin nu ştiu cu ce era. Cu trasherii înrăiţi, după ce studiase însă vioara la şcoală.

Un alt chitarist excepţional este şi Adrian Weinberger. Cânta după Jimi Hendrix şi nu sesizai schimbarea de la CD la chitara lui din stuioul amplasat in strada Speranţei, la… subsol. Hai să vă zic de bluesmanul ăsta căruia eu îi port un mare respect. După închirierea casei din Latină, Klinger s-a gândit că nu-i de ajuns, că trebe studio special de producţie publicitară şi de producţie de piese pentru trupe. În plus îi mai trebuia şi un locuşor pentru birourile comerciale, din ce în ce mai demanding, adică mai pretenţioase. Nah, încerc să traduc, nu vă supăraţi pe mine, ăştia de ştiţi inglish. Aşa că a închiriat o casă şi în strada Speranţei, nu departe de Latină. Au tras la cabluri într-o iarnă, agăţaţi prin pomii de pe trotuar… mare nebunie a fost şi cu asta, cred că mai are careva nişte poze cu evenimentul. În sfârşit, în strada Speranţei era un studio meseriaş, în care-şi mai făcea veacul Andronescu, mare ureche, mare caracter! Să vă povestesc pe urmă cum mi-a făcut el negativul la pian, să cânt piesa 4 Non Blondes, „What’s Up”.

În studioul din Speranţei găzduiam eu trupele la emisiunea „Dialog Rock”, care avea de obicei loc marţi seara, pe la 9. Eu stăteam în studio în Latină şi preyentam emisiunea în care cântau LIVE (ce pleonasm!), trupele din Speranţei. Când a venit Weinberger cu trupa am ştiut dinainte că trebuie să dotez studioul cu o ladă de vin (asta-i plăcea lui), ca să se ungă băieţii, altfel nu ieşea mare brânză. I-am cerut bani lui Klinger şi cineva s-a dus să cumpere vin. Aşa e când eşti şi producător şi realizator, trebuie să te ocupi şi de buna dispoziţie, de veselie şi antren, hehe. În fine, s-a făcut ora 9 seara, eu am plecat în studio, iar băieţii au rămas cu Vali şi cu Cristi Singer în Speranţei. Eu aveam să pun întrebările, iar ei răspundeau şi cântau de-acolo. Obsedată cum eram de muzici i-am făcut propunerea lui Weinberger (nume predestinat de băutor de vin, haha) să preia el la chitară o piesă a lui Hendrix. Adică să cânte CD-ul, după care să se facă trecerea în studio. Era, logic, o partitură de chitară destul de complicată, dar ştiu că Adrian W. n-a cerut decât sa-i las o mică pauză, că trebuia să-şi acordeze cu un ton mai jos chitara. I-am dat pauză şi am pus CD-ul, din studio, iar după 15-20 secunde am tăiat calea la CD şi l-am lasat doar pe el, din Speranţei. Nici nu s-a simţit! Hendrix sută în mie au fost Weinberger şi cu trupa! Le-am atras atenţia apoi de o mie de ori ascultatorilor asupra acestui fapt. Eram tare entuziasmată de chestia asta, pentru că eu habar n-aveam sa citesc o partitură şi mi se părea minunea secolului să cânte cineva după ureche atât de bine! Cât despre vin vreau să vă spun că n-a ajuns aşa cum ar fi trebuit, cred c-au completat cu vodkă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s