038 – Radio & Showbiz: Ascultatorii nostri aveau tati fani Judas Priest

Posted: March 9, 2008 in Cartea Radio & Showbiz

În afară de “Azilul de noapte” mai făceam şi anticul “Dialog rock”, “Rock by request” şi un nou top, minunat intitulat “Nice fuckîng ballads”. Dacă nu vă place titlul, asta e, rockerii îl apreciau pe vremea aceea. Iată câteva piese după care erau înnebuniţi şi care au stat multă vreme pe primele locuri în top: “Knocking On Heavens Doors”, piesa lui Bob Dylan, în varianta grupului Guns N’ Roses, “Edge of Heaven”, Candlemass, “What it Takes”, Aerosmith, “You’re Not the Only One”, Kingdom Come, “Black”, Pearl Jam, “The Edge of the World”, Faith No More, “What You Give”, Tesla, “Nothing’s the Same”, Garry Moore, “For the Love of God”, Steve Vai şi “Polly”, Nirvana.
Cu fanii emisiunilor ma întâlneam mai mereu. Organizasem întâlniri în Piaţa Aviatorilor în fiecare săptămână. Ţin minte că o fetiţă de 14 sau 15 ani venea la acele întâlniri cu tatăl ei rocker, mare fan Judas Priest. Aşa tată, da!
Pe urmă am înfiinţat asociaţia “Amarock” şi ne întâlneam în fiecare sâmbătă într-o săla pe care n-au pus-o la dispoziţie cei de la PNŢCD, la sediul lor de lângă hotel “Modern”.
Am strâns şi cotizaţii şi ne-am gândit să organizăm spectacole, etc, dar n-a ieşit nimic până la urmă, căci ne-am plictisit. ..
Consider o datorie de onoare să-i pomenesc aici pe câţiva fani ai emisunilor mele, care îmi scriau aprope zilnic. Din păcate nu am reţinut decât pseudonimele lor. Iată-le: 666, Odin, Satan, Dave, Helter Skelter, Syd, Bloody, Vampy, Mike N, Chilly Willy, Sad Angel, Pestilence, Skid, Mr. Antichrist, Thor, Eric Adams, Scott Columbus, Dora şi mulţi alţii. Majoritatea îşi luau pseudonimele de la numele unor rockeri sau ale unor trupe. Nu erau în nici-un caz satanişti, asta în caz că vă vine ideea…
Tare aş fi curioasă ce mai fac acum aceşti ex-copilandrii…mi-ar place să mai corespondăm.
După apariţia lui Bogdan Şerbu (un alt fan al emisiunilor mele) pe post, care le dădea numai metale super grele au început să mă acuze de moliciune. Pe vremea aceea nici nu mai eram atât de convinsă că îmi mai place atât de tare trash metal-ul şi începusem să difuzez şi trupe mai soft. Dar cei care mă enervau cel mai rău erau Manowar, în timp ce fanii îi adorau. Mie începuseră să mi se para ăştia cam “eroici”, îmbrăcaţi în blănurile lor de vikingi războinici. Nu ratam nici-o ocazie să fac mişto de ei, ceea ce a atras o serie de înjurături la adresa mea, hehe. Doamne ce-mi mai plăcea să mai iau de ei şi de muzica lor eroică. În plus, nici nu credeam c-o să mai scoată vreodată un album după primele 6, pe care le difuzasem întegral de mai multe ori, la cererea dracilor de copii. Am pus şi un pariu cu ei, că dacă Manowar mai scot vreun album eu ma fac fanul lor înfocat. Şi-a trebuit să ma fac, c-au mai scos o ameţeala. Istoria însă mi-a dat dreptate, căci trupa n-a mai rezistat mult. Ura!!!!!!
Cel mai bun exerciţiu pe care l-am facut în perioada accea a fost să încerc să ghicesc care va fi următorul hit de pe un album. Ştiţi cum se întâmplă de obicei: scoţi un album şi pe urmă primul single (sau invers). Eu făceam rost de LP-uri destul de repede şi încercam să ghicesc care vor fi single-urile. Şi ajunsesem să ghicesc 99% din extrasele pe single la un moment dat. Boală lungă (m-a ţinut câţiva ani), moarte sigură, căci de vreo 4 ani, de când nu mai lucrez în radio nici acăsă nu mai ascult nimic. Habar n-am de ce albume s-au mai scos, n-am mai ascultat chiar nimic şi nici nu prea suport ideea de a ascultă muzică, decât foarte rar. Închipuiţi-vă cum este ca zi de zi să asculţi timp de 3-4 ore o grămadă de muzică şi asta opt ani la rând! Unii o fac de doisprezece ani şi încă le mai place, dar eu m-am săturat. Aşa cum am spus şi în debutul acestei scrieri ajunsesem să mă plictisesc, apoi să ma scârbesc şi datorită întâmplarilor şi a dezamăgirilor, să urasc nu numai muzica şi tot ce înseamna radio, ci şi pe mine însămi. Primul care m-a atenţionat că sunt genul “self hated” a fost Bobby (Dumnezeu să-l ierte şi pe el, căci a murit în 1997, din cauza unui infarct cred. El fusese de altfel foarte bolnav de diabet şi în plus în ultimul an trăia cu un pacemaker).
Bobby era un tip extrem de interesant. Un amestec de maghiar, român şi american. Numele său adevărat era Ioan Torok. A murit într-o iarnă cu multă zapada şi l-au îngropat în cimitirul Bellu. La înmormântare soţia lui, Ela i-a respectat ultima dorinţă şi l-a însoţit pe ultimul drum pe muzica grupului Pînk Floyd. Întotdeauna piesa lui preferată a fost “Confortambly Numb”. De atunci nu mai ascult Pînk Floyd.
A murit relativ tânăr, la 48 de ani, dacă nu ma înşel. Când m-a sunat Ela să-mi spună am crezut că e o gluma proastă. Cu numai două luni în urmă îl vizitasem la terasa lui “Blues Garden Caffe”, din Cotroceni. Fuma trabuc şi era plin de viaţă. Încă visa la un nou sistem de boxe pe care să le pună pe terasă şi la ce trupe de rock să mai asculte. După două luni am primit acel telefon, pe la 9 dimineaţa şi Ela îmi spunea cu un glas calm în aparenţă că “Bobby a murit”. Neah, am crezut c-o fi vreo farsă de-a lui, nu se putea. Cum să moară Bobby?! Am fost asigurată că din păcate este cât se poate de adevărat. “Cei care doresc să-l vadă pentru ultima dată îl pot găsi la morga spitaluilui. La înmormântare, conform tradiţiei catolice, sicriul lui va fi închis”.
Când l-am condus spre locul unde avea să fie îngropat ţin minte c-am tras o trântă zdravană pe ghiaţă. M-am ridicat zâmbind în sinea mea :”Ia uite, nici pe ultimul drum nu mă lasă în pace, ticălosul!”. Adevarul este că în ultima perioadă de radio Uniplus (cu 2-3 ani înainte să moară) ne-am cam păruit şi ne-am facut albie de porci, o să vedeţi mai încolo de ce. El ma ameninţa c-o să ma calce cu maşina şi eu îi răspundeam că nu reuşeşte să calce nici-o furnică cu rabla lui de Mercedes sau cu Porshe-ul lui antic pe care-l cumpărase, dar care nu se mişcase nici un centimetru din faţa magazinului lui.

Advertisements
Comments
  1. radu says:

    saracul bobby… habar nu aveam ce mai face. imi amintesc foarte bine emisiunile cu el. ce fain mistocarea invitatii

  2. razvan says:

    Bobby era o mare figura. Cred ca mai am cateva casete cu emisiunile lui de vineri sau sambata noaptea. Cand simteam ca adorm apasam pe REC sa ascult a doua zi.

  3. Ella says:

    Mamaaaaa ce vremuri… Si ce mic e internetul; am dat din intamplare de acest blog. Am fost si eu de cateva ori in acea sala de la PNTCD, adusa de amintitul Pestilence 🙂
    Vai ce mica eram, nici la liceu nu intrasem inca… As fi venit mai des daca ma lasau ai mei, cu care eram in razboaie, am facut si niscaiva valva pe vremea aia cu gandurile mele de sinucidere (minte de copil) :)))

  4. Diana Singer says:

    Ella: daaaa, Pestilence, Doamne, ce mai face? Uneori ma intreb ce s-o fi ales de toti rockerii faini de la emisiunile mele.
    Mai zi-mi despre tine,c a nu-mi mai amintesc. In primul rind, care era numele tau de cod din scrisori? :))

  5. Ella says:

    Pentru ca sunt multe de spus, ti-am trimis un mail. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s