037 – Radio & Showbiz: Zelea Codreanu vrea sa dea foc la ziar!

Posted: March 9, 2008 in Cartea Radio & Showbiz

Nici eu nu m-am îndoit niciodată că un astfel de ziarist n-are ce căuta în presă. Faceţi şi voi un calcul de câţi bucureşteni din 2 milioane se sinucid, dacă rata sinuciderilor ar fi de 2%. Păi asta înseamnă că 40.000 de bucureşteni se sinucid zilnic. Poate-şi făceau harakiri şi nu ştiam eu! De unde-a scos Sorin Tudor procentul acesta, nu mă prind nici acum. În plus nu consider nici în ziua de astăzi că puteam face mai mult pentru acel tânăr, decât să folosesc psihologia inversă. Sunt convinsă că nu s-a sinucis şi că e bine sănătos. Probabil că ştiţi foarte bine genul de teribilist care sună la posturile de radio anunţându-şi sinuciderea. Nu, n-a fost în nici-un caz o moarte anunţaţă, a fost doar vocea unui puşti pentru care două şuturi în partea dorsală ar fi facut minuni. Sunt convinsă că le-a primit…
Găsind o agendă din perioada aceea în care mi-am notat întrebarile pentru emisiune am descoperit că întrebasem la Spitalul de urgenţă cam câte tentative de sinucidere sunt în medie pe zi şi mi-au spus că sunt cam şapte, dar toţi trăiesc bine mersi, sunt internaţi şi după două zile pleacă acasasă.
Cât despre Sorin Tudor ce să zic? Aveam să-l cunosc câteva luni mai târziu şi iar m-am întrebat de ce e el Doamne, ziarist?! În fine…cel mai rău îmi pare că în timp, înfrântă de viaţa astă de două parale mi-am pierdut veninul, acidul, ironia tăioasă. Cred că cel mai frumos telefon pe care l-am primit vreodată a fost de la un ascultător matur, un domn cu o voce gravă, care mi-a spus că apreciază ironia şi c-ar fi un mare păcat dacă as renunţa la ea şi la emisiuni (îmi pusesem odată această problemă, acum nu mai ştiu dacă vroiam să-mi dau demisia sau renunţasem doar la o singura emisiune). M-a bucurat enorm că mai există în oraşul acesta şi un om pe sufletul meu. Alţii erau mult prea moi, mult prea puţin subtili, cu o ironie decentă şi controlată. Eu dimpotrivă. Când ironizam pe cineva sau ceva parcă tăiam în oţel, ceea ce mi-a adus o grămadă de neajunsuri. Aşa că nu fiţi ironici dragi copii, că nici nu stiţi ce pierdeţi, hehehe. În plus nu sunteţi nici .. pe target!
Dar apropos de ziarişti şi de “Azilul de noapte”: cel mai cel articol pe care n-am să-l uit toată viaţa a apărut pe prima pagină a “Evenimentului zilei”, alături de o fotografie a lui Corneliu Zelea Codreanu. Redactorul care semna era un puşti care cred că habar n-avea de capul lui, altfel cum ar fi putut să scrie că l-au sunat ascultătorii la redacţie, că un anumit domn Zelea Codreanu vrea să le dea foc la ziar? Iar toate acestea în urma unei ediţii a “Azilului de noapte” în care vorbisem despre legionari, difuzând şi câteva fragmente din discursul unuia dintre liderii mişcării.
Cam cât de tembel poţi să fii oare să crezi că vine Zelea Codreanu să-ti dea foc la ziar în anii 90?! L-am sunat pe puştiul respectiv, dar mi s-a făcut milă de el. Sărmanul habar n-avea despre ce scrisese. Mai tare m-am mirat de redactorul şef, care a permis apariţia unui astfel de articol, însă pe vremea aceea de dragul de a avea pe prima pagină o fotografie şocantă, cred că nici n-a mai citit nimeni conţinutul articolului care o însoţea.Alte teme abordate în prima perioadă la “Azilul de noapte” au fost:”Viaţa de după moarte”, singurătatea, simţul umorului, muzica, mass media, bunul simţ, comunismul. La ediţia a noua n-a mers telefonul, lucru care s-a mai întâmplat de multe ori. Îmi amintesc că odată, datorită ideilor lui Klinger, bineânţeles, s-au facut tot felul de schimbări tehnice şi-au uitat să mai pună firele la telefon aşa cum trebuia. Puteam suna, dar nu puteam primi telefon. L-am sunat pe susnumitul şi mi-a zis ce să schimb în minicentrala noastră (aveam deja sediul în strada Latină şi ne dotasem cu tot felul de şmecherii, printre care şi această centrală). N-am reuşit să fac nimic, era neaparată nevoie să vina Klinger. Dar n-a venit deoarece pe vremea aceea prea puţin conta o emisiune ratată.
M-am descurcat până la urmă facând adiţionale cât cuprinde. I-am rugat pe ascultători să sune în redacţie şi să-şi lase numărul de telefon, iar eu aveam să-i sun din studio. Mi-aduc aminte că tema era:”Ce-aţi face cu un milion de mărci germane (suma câştigată la Loto în Germania, pe vremea aceea). I-am sunat pe ascultători toată noaptea, pe unii i-am şi trezit din somn, căci adormisera până le-a venit rândul, aveam o listă lunga lunga de telefoane…
Cel mai greu la “Azil” a fost să-i întrerup pe cei care se lansau în discuţii temeinice, care durau cam o oră. Dacă la început îi lăsam să bată câmpii, când am mai evoluat în această meserie de talkshow host sau ghost simţeam că emisiunea işi pierde din dinamicitate şi încercam să le mai tai macaroana. A fost mare supărare mare pe capul ascultătorilor, dar n-aveam ce să fac. Într-o noapte ajunseseră să intre în direct cam 100 de “telefoane”, ceea ce a contribuit mult la audienţa emisunii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s