026 – Radio & Showbiz: Primul festival liber, de rock

Posted: December 19, 2007 in Cartea Radio & Showbiz

Nu la mult timp de la mutarea noastră în Dorobanţi, prin luna septembrie mi-a venit ideea organizării unui festival rock. Participasem până atunci la o sumedenie de concerte şi credeam că pot face ceva mai bun. În plus, la emisiunea mea începuseră să apara tot felul de trupe abia înfiinţate şi din diverse colţuri ale ţării.
Zis şi făcut: hai să organizăm un festival mare, la Ssla Palatului. Am folosit pluralul pentru că Festivalul era organizat sub egida radioului. În fond, singurul om care s-a zbătut să-l pună pe picioare am fost eu. Ocazional şi destul de puţin m-au ajutat Bogdan Niculescu şi Liviu Zamora. Ei erau de-ai mei, rockeri, adică o specie privită cu tare multe rezerve de către ceilalţi. Ţin minte că toţi colegii noşti erau de-a dreptul stresaţi când apăream noi la program:”auăleo, iar au venit ăştia cu rockul” şi pac! închideau radioul. Nimeni dintre colegi nu ne-asculta emisiunile, ceea ce era mai bine, că puteam să ne desfăşurăm în voie. La ei tot ce trecea de muzică de discotecă sau melodii plângăcioase era aiureală. Dacă le spuneai de Led Zeppelin se simţeau înjuraţi, cred, heheh, dar oricum asta nu ne-a deranjat şi-am ţinut-o în continuare cu ale noastre. Pe parcurs aveau să mai vină în post câţiva “săriţi de pe fix” ca noi şi am mărit puţin gaşca.
Să revin însă la festival. Numele FUNROCK. Locul: Sala Palatului. Acolo avea să pună rockerul bocancul lui, pe covorul roşu care ducea cândva la tribuna tovarăşului nostru mult “iubit”.
În prima fază am dat un anunţ să vad pe câte trupe mă pot baza şi am reuşit să strâng destul de mulţi amatori să participe la festival. Genericul festivalului şi totodată spotul audio mi l-a făcut Dinel Tolea, fie-i ţărâna uşoară. A fost un muzician deosebit şi un prieten nepreţuit. Dinel a fost multă vreme clăparul grupului Cargo după care a lucrat pe cont propriu în diverse trupe. Eu l-am întâlnit la mare înainte de festival şi am discutat cu el despre proiect. Îmi trebuia un generic şi l-am rugat să ma ajute. Când am revenit în Bucureşti genericul era gata. Cred că mai am şi acum banda de magnetofon pe care a fost imprimată piesa.
Acum câţiva ani, Dinel a murit stupid, a avut un accident cerebral dacă-mi amintesc eu bine. Dumnezeu să-l odihnească.
După trupe a trebuit să-mi găsesc şi un loc de desfăşurare al Festivalului. Am vorbit cu cei de la Sala Palatului şi am reuşit să obţin o chirie decentă pentru trei zile. Au urmat hotelurile (de care s-a ocupat însă altcineva, îmi cer scuze că nu-mi mai amintesc acum cine), ca să avem unde să-i cazăm pe băieţi. A venit apoi rândul afişelor. Ramânând doar puţine zile până la spectacol m-am dus în tipografie şi i-am rugat în mod direct pe tipografi să-mi facă afişe repede ŞI bine! Au fost de acord contra unei sume de 5000 de lei (pe atunci erau bani, nu glumă, cam echivalentul a 5 milioane de astăzi). N-o să uit niciodată ziua în care au fost gata. Le-am luat de la tipografie după care am oprit un taxi. Ajunsă în radio cu ele le-am cărat cu chiu cu vai până la etajul unu, unde aveam sediul. Câţiva dintre colegii mei se aflau jos, marea majoritate bărbaţi, dar nu s-a oferit nimeni să m-ajute la cărat, căci nu era nici unul rocker…după afişe am trecut la lipirea lor şi la împărţirea biletelor. S-au oferit câţiva fani, contra unei sume mici de bani.
Am făcut şi backstage pass-uri, pentru ca trupele să poată intra în voie. Până la urmă a intrat şi un sfert din fani cu ele, dar asta n-a contat. Am fost fericită să văd sala plină şi ţin minte de parc-ar fi fost ieri cum călca rockerul cu bocancul lui enorm pe frumoasele covoare roşii. Ca să nu mai vorbesc de cât de multumiţă am fost să văd pe scenă, în locul unei tribune a tovaraşului-lumini şi scule. Pe astea le închiriasem de la Sfinx Experience, cred…sau erau numai Sfinx pe atunci? Nu mai ştiu, dar oricum, ce mai contează!
Lumea începea să vină şi sala să se umple. Eram în culmea fericirii văzând că pot aduna atâta norod. Am intrat pe scenă, îmbrăcată cel puţin ciudat, cu nişte cizme din piele şi o pălărie cam bizară şi am prezentat prima trupă. Au urmat altele şi altele, prezentate de colegii mei Liviu şi Bogdan. A ieşit bine. În ultima zi am acordat premiile. Cel mai bun solist vocal a fost desemnat cel de la trupa Acvila, a cărui voce semăna cu cea a lui Bruce Dickinson, de la Iron Maiden. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie atunci. Alte premii au luat formaţiile: Asterics (din care pe vremea aceea făcea parte şi Bodo, astăzi la Proconsul), Rond (formaţia lui Cristi Paţurcă), ambele din Bucureşti, Amala, Cardinal şi Survolaj din Timişoara, plus Transilvania (tot din Bucureşti). În recital au cântat atunci Kappa (din Cluj), Cargo (Timişoara), Roata, Krypton, Mihai Pocorschi şi Formula 5 (toate din Bucureşti).
A mai participat şi bodyguard-ul “Butelie”, pe care nu ştiu cine îl adusese să stabilească ordinea acolo, în orice caz, cred că a fost unicul bodyguard din istorie care a sărit cu pumnii pe solistul vocal al unei formaţii care tocmai cânta pe scenă. Dar stiţi cum sunt rockerii aştia “descreieraţi”: fac multă gălăgie pe scena şi nu se poate “concentra” publicul. Bravo “Butelie”!hehe…
Dar ce ma plâng eu de bodyguard când ar trebui să ţin cont mai mult de ce-a scris Mihai Bogatu în “Tîneretul Liber”. Cică:”O amară deziluzie am avut participând la festivalul FUNROCK de la Sala Palatului, manifestarea având lipsuri evidente: muzical, organizatoric, financiar, participare şi comportament al publicului. Personal particip la concerte şi festivaluri de rock de 15 ani, dar niciodată o sală de spectacol nu a fost maltratată în aşa hal. Ceauşescu s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi aflat ce s-a întâmplat în sala atâtor congrese şi conferinţe. Nu mă refer aici la libertatea de manifestare a rockerilor pentru care am pledat mereu, mă refer la lipsa de civilizaţie şi bun simţ elementar: fotolii distruse, difuzoare smulse, stat cu bocancii pe fotolii şi fumat în sală sau stinsul ţigărilor pe difuzoarele încorporate în fotolii, sau şi mai rău, pe catifeaua acestora.”. În realitate, distrugerile n-au fost chiar atât de mari, dar oricum, dacă de Ceauşescu îi ardea lui Mihai Bogatu şi de “sala atâtor congrese şi conferinţe” atunci îmi pare rău că nu i-au dat foc! Poate că cei mai tineri nu realizează, că nu au de unde, de ce ne-a stresat pe noi atât de tare Ceauşescu ăsta. Nici n-am să încerc să explic, am să-i rog doar să-şi imagineze că singurele spectacole care se ţineau pe vremea lui în ţara asta erau “Cântarea României” şi “Cenaclul” lui Adrian Paunescu.

Advertisements
Comments
  1. Este foarte interesanta organizarea unui eveniment. Si eu care ma gandeam ca doar sa tiparesti niste afise la urgenta este complicat.

  2. stefan says:

    Buna Diana. Cu mare placere imi aduc aminte de acel festival unde am participat si eu cu trupa in care canta si Gabi Gombos. Trupa se numea Cardinal(din Bucuresti) si stiu ca a fost o problema ca si cei din Timisoara aveau acelasi nume si a trebuit sa ne prezentam pe scena cu alta titulatura. Pana la urma totul a fost ok.
    Am cunoscut foate multa lumea in cele 3 zile de festival care au trecut mult prea repede. Deh, tineretea.
    Intamplator mai ai vreun afis de la acel festival? Chiar si o copie(scanata sau fotografiata)?

  3. Diana Singer says:

    Stefan, din pacate nu mai am nimic de atunci, decit un articol din ziar in care scria … de rau! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s