002 – Radio & Showbiz: Francezii mi-au dat verde in radio

Posted: June 19, 2007 in Cartea Radio & Showbiz

Pentru mine “filmul” cu radioul s-a rupt cam din 1995, atunci când dacă venea vorba de încă o emisiune pe care trebuia s-o prezint nu mă puteam gândi decât la droguri, alcool sau calmante. Sau toate odată! Sufeream de o lehamite catastrofală şi uram totul şi cred că şi pe mine însămi. Eram criticul meu cel mai acerb, iar ascuţisul propriei mele ironii mă darâma…Ţin minte că la un moment dat ajunsesem să fiu atât de negativistă şi de “self hated” încât eram dispusă să renunţ la întreaga mea viaţa de atunci pentru 5 minute într-o maşină de formula unu, pentru 10 minute în Gara de Nord, ca responsabil la bagaje, pentru un sfert de oră de “glorie”, ca dresor de cimpanzei, pentru orice altceva numai radio nu.

Cu toate acestea am mai tirâit-o aşa o vreme, mai precis timp de trei ani, la un alt post de radio, unde n-am facut decât să-mi întăresc convingerea că radioul este pe departe ceea ce am eu nevoie.
Nici acum, după patru ani de pauză n-am sentimente cu mult mai bune. Sigur, mă gândesc uneori cu nostalgie la vremurile acelea, dar dacă m-ai pune în faţa unui microfon altfel decât în postura de invitat aş fugi cu 100 de km la oră dac-aş putea. Asta nu înseamnă că nu-i admir pe cei care lucrează în continuare acolo, dar îi admir doar că pe nişte copii pasionaţi de ceea ce fac, încânţăţi că se pot face auziţi. Dulce copilărie, unde eşti?

Dacă vă întrebaţi ce m-a adus la astfel de sentimentear fi tare greu să va spun. Au fost atât de multe încât mi-a devenit neclar până şi mie.

Povestea începe în februarie 1990, când eram studentă la Litere în anul trei şi am vazut scris pe tabla din sala de cursuri că un post de radio instalat în cladirea Universiţăţii caută oameni. Pe vremea aceea habar n-aveam ce e aia radio, ce e aia fecvenţă, sau cine naiba a fost Marconi! Nici Europa Liberă nu ştiusem cum se prinde, noroc cu tataa, care găsea postul pe vremea lui Ceaşcă şi mai ascultam şi eu din când în când emisiunile de muzică rock.
Din anunţ mi-a plăcut termenul de “radio”, că mi se părea ceva exotic şi am povestit cuiva despre asta. M-a încurajat:”du-te, nu fi fraieră, poate e ceva mişto”. Şi m-am dus, la ora 5, în podul Univerşiţăţii, să dau concurs. Erau acolo câţiva români şi vreo trei francezi, cu nume ciudate, ca scoase din “Asterix şi Obelix”.

Prima probă a fost scrisă, trebuia să redactez nişte ştiri. A doua a fost în faţa microfonului unui reportofon. Eram un pic sâsâită , dar francezilor le-a placut. A doua zi au afişat lista cu cei care au luat examenul şi mă număram printre ei. N-am realizat c-ar fi vreo mare chestie, eu credeam c-o să mă fac profă de română când voi fi mare (avem doar 22 de ani), dar totuşi m-am dus să văd despre ce-i vorba. Ne-au adunat într-o sală de cursuri şi ne-au întrebat care în ce department vrem să lucrăm: la muzică sau la ştiri. Eu am vrut la ştiri, că mi s-a parut ceva tare greu pentru o fată să lucreze la muzică, acolo era prea multă tehnică, iar eu nu ştiam nici măcar să bat un cui. De altfel la muzică s-a dus o singură fată şi ştiu că am admirat-o tare mult atunci, că are curaj!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s