Am citit ieri un articol pe blogul Mihaelei Radulescu si m-au luat iar toate frustrarile si indoielile, angoasele si testoasele. Cica imbatrinim si ca sa imbatrinim frumos trebuie sa depunem efort, nu gluma. Da-i cu sportul, lasa-te de fumat, fara vin, bere si alte alcoolice, gata cu mincatul, doar asa, selectiv, ca de-acum aleluia, s-a terminat cu vrajeala! Si cu viata si cu tot! Ah, de ce m-am nascut eu pamintean si cine a mai inventat si durata de viata si de ce n-am aflat nici pina in ziua de azi unde ne ducem dupa ce incercam sa supravietuim acestei cumplite boli, care sapa in noi pina cind ne rapune?
Cel mai mult imi place teoria cu extraterestri, care aleg sa se incarneze pe pamint, pentru a trai noi experiente si a-si completa sufletul. Iar dupa ce mor revin la sinele si constiinta, care sint eterne. Bine, cred ca sint si masochiste, ca altfel nu-mi explic cum de se supun repetat la aceste cazne carnale, de la chinurile facerii si pina la chinurile abstinentei la batrinete. Dar poate au motivele lor, sau mai bine zis, avem motivele noastre nestiute.
Mi-e din ce in ce mai clar ca generatia noastra nu se impaca deloc cu imbatrinitul si cere inevitabil o alta ordine biologica. Noi nu ne mai consideram maturi, noi mai avem multe de invatat, de trait, de experimentat. Nu vrem scaun cu rotile, azil de batrini, sa ne pupe copiii pe frunte si sa aiba grija de noi. Nu! Noi vrem pur si simplu sa ne traim vietile in continuare, asa cum o facem de cind ne stim. Si cel mai mult ne scoate din minti cuvintul ‘doamna’. Nu pentru ca n-am fi, ce pana mea, ci pentru ca in loc de respect, cuvintul asta e un fel de inlocuitor pentru ‘la virsta ta nu pot sa te iau la per tu, ca poate faci infarct’!:)
Mi se spune’doamna’ de la 30 de ani. De la 30 de ani sint prea batrina. Prea batrina pentru radio, prea batrina pentru tot (acum au ridicat stacheta la 40, gen ’40 is the new 30′, dar ce folos?). Am trait intr-o societate (cea romaneasca), care are obsesia tineretii, in sensul strict, ca daca esti tinar e ok si cam atit. Dupa 30 de ani, daca nu esti pe picioarele tale, cu un cont destul de maricel in banca si cu propria ta afacere, esti un om pierdut. Si cam de aici incepe dragostea nemasurata pentru bani si incepi sa inveti ca singurii tai aliati de acum inainte in viata, sint banii. Te uiti la cardurile bancare cu drag, le mingii si le admiri. Devin singurele accesorii care iti dau valoare si te fac sa cresti in proprii tai ochi. Sint singurele care nu-ti spun ‘doamna’. Sigur, mai sint si prietenele tale, care insa, fiind la fel de deprimate ca si tine nu-ti sint de prea mare folos.
Acum citiva ani (vreo 2, cam asa) am luat-o la sanatoasa si am aterizat in UK, am decis sa-mi construiesc o alta viata.
Iar aici oamenii imi spun ‘madam’. Dar cu respect. ‘Dumneavoastra’ nu exista decit in ton. Cu acelasi respect. Acum sa vad cum fac sa si intineresc!:)