Daca n-as fi lucrat si eu la marketing, ii credeam fir-ar sa fie pe astia de la Jurnalul National, ca vor intr-adevar sa ne (re)educe! Si pe aia de la Guerilla, care zic ca sintem prosti breh, daca nu citim. Acum pe bune, cititu’ pe mess se pune? :) Si sa stiti tovarasa, ca io in ultimul an am citit 2 carti de slabit, 3 de horoscoape si 4 despre sex. E bine? :)
De mica m-a enervat orice forma de impunere sau de bagare pe git a unor “valori eterne”! De-aia nu mi-am cumparat niciodata excursie cu ghid, sa-mi spuna ala ce monumente sa vizitez. Asa ca haladuiesc singura prin orase straine si ma duc la shopping nah, de-al dracu’ ca nu vreau sa ma umplu de cultura!
“Redescopera, citeste cartile care trebuie SA EXISTE IN FIECARE CASA” sint idei (fixe) care fac parte din campania Jurnalul National, binevenita de altfel. Ce ma enerveaza este intentia reala, aceea de vinzare a ziarului cu artificiul asta de marketing. Dar imi pare bine daca ziarele se vind mai bine cu o carte. Ce cumpara lumea de fapt, ziarul sau bonusul: cartea, dvd-ul, cd-ul? Bonusul, normal, ca e o valoare de pastrat in casa fara sa cheltuiesti mult. Fara sa cheltuiasca mult le obtin si ziarele, care platesc preturi infime pentru ele (pot sa va spun la cd-uri, ca nu treceau de 20 de eurocenti).
Am in casa biblioteca si carti cumparate de mine, majoritatea pe vremea cind eram studenta la Filo. In ultimii ani rar mi-am mai cumparat carti si nici n-am mai primit cadou. In schimb mi-am facut rafturi noi, umplute de dvd-uri cu filme si documentare. Downloadez de pe net tot felu’, de ma si mir uneori ce m-a apucat.
Si nu cumpar carti, pentru ca astept sa iasa filmul! :) Stiu ca nu da bine ce spun, da pun pariu ca multi faceti la fel. O fi bine? O fi rau?
Stiu un kido de 22 de ani a carui mare mare suparare este ca n-a citit cind era mic. Acu e prea ocupat cu jobu’, viatza  si gagica. In schimb are darul vorbirii si al povestilor. Isi poate tine audienta in hohote de ris ore intregi numai povestind despre pisica Irina care-l speria pe-un tovarash de cartier! Daca-l intrebi de Creanga nu stie exact ce-a scris, iar la Rebreanu e si mai complicat. Bah, da tu n-ai citit “Povesti nemuritoare” cind erai mic? “Nu! Le-am ascultat la pick-up!”
Cind eram mici, noi astia bosorogii de azi eram fortati de scoli si parinti sa citim. Si sincer, nici nu prea aveam ce face pe vremea lui Ceasca, decit asta. Filme nu (numa’ Dallas, Kojac si Mannix), dvd-uri ioc, internet oha! Asa ca, fara sa stim ne culturalizam. Acum mai citim cite o carte din an in Paste. Dar am observat ca citim pe net a lot! Ne dezvoltam cultura dupa sufletul nostru si o adaptam la cerintele discutiilor si preocuparilor noastre de astazi, care nu mai includ morometi, poezie si Kafka. Nu cred ca-i rau in cazul nostru, da’ aia mici ar trebui sa citesaca dintr-un singur motiv:punctele de referintza. E ca si cum ai vrea sa scrii si nu sti alfabetul. E adevarat, in ziua de azi iti scriu altii, dupa dictare, dar daca nu scrii tu cu minutza ta e mult mai putin rewarding (ah, nu-mi aduc aminte cuvintul in romana, stai sa dau un pic pe google, ah da, da’ nu suna asa bine: recompensator!)
N-o sa cumpar Jurnalul cu cartea pentru mine, dar simt asa, un imbold imbecil de a cumpara editia aia cu “Biblioteca pt. toti” pentru kido. Nu cred ca-i semnificativ. Nimeni nu mai moare din lipsa de beletristica, dar poate ca va avea o lumea a lui, si mai misto!

Un alt personaj care şi-a adunat câteva rânduri pe hârtie, pentru cartea mea este Ovidiu Nahoi, fost redactor-şef adjunct la Evenimentul Zilei şi şef al departamentului de politică internă – acum redactor sef la Foreign Policy Romania. Am fost colegi doi ani, dacă mi-amintesc eu bine, am făcut într-o perioadă matinalele împreună (deşi amândoi uram trezitul de dimineaţă, noroc că era vară) şi de câte ori aveam nevoie de o opinie solidă în ceea ce priveşte politica apelam la el. Pe Ovidiu, aşa cum am mai spus l-am admirat întotdeauna şi lucrul cu el mi s-a părut… nimic mai profesionist!
După Uniplus el a mai lucrat ca reporter la ziarele Ora şi Ultimul Cuvânt. Din 1994 a trecut la Agenţia Mediafax, unde a fost rând pe rând reporter, apoi şef al secţiei “Features – Documentare”, apoi redactor şef al “Mediafax Database”. În toată această perioadă a participat la mai multe emisiuni, în calitate de comentator de politică internă, la ProTV, BBC, etc.  Din 1995 şi până în anul 2000 a fost colaborator la revista Privirea. În 1999 a primit Premiul special pentru promovarea democraţiei, al Clubului Român de Presă.
Dar iată ce mi-a scris:
„Îmi amintesc cum am transmis în direct de la manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, primele emisiuni matinale (pe care le pregăteam noaptea întreagă), primele buletine de ştiri cu relatări, interviuri, corespondenţe telefonice şi tot tacâmul, primele talk-show-uri, primele personalităţi publice (din cultură, sport, politică, media, ştiinţă) care se încumetau să ne calce pragul. Zic “se încumetau” fiindca simţeam eu că veneau cu oarecare reţinere – nişte puşti de douăzeci şi ceva de ani puşi pe făcut jurnalism, asta nu se mai văzuse în România! şi cât de încântaţi plecau aceşti oameni de la noi, şi cum promiteau să revină, neapărat – cei mai mulţi chiar reveneau şi oricum ne ramâneau prieteni, chiar dacă, de cela mai multe ori, nu-i tratam cu prea multă curtoazie. Mai ales dacă erau politicieni…
Dar nici n-aveau cum să se supere, pentru că în radio, totul respira libertate. Nicicând şi nicunde în presa românească – şi am lucrat, slavă Domnului, în destule locuri – n-am mai regăsit libertatea de atunci. Libertate şi posibilitatea de a greşi – câţi dintre tinerii jurnalişti de azi mai au parte de aceste două lucruri? Câţi dintre ei nu intră în redacţii în care libertatea le este de la bun început drastic limitată şi în care nu li se permite nici cea mai mică greşeală? Câţi nu pleacă azi în această meserie cu conştiinţa deja ciuntită de diverşi editori obtuzi, pentru care presa-i totuna cu o cârnăţărie?
Pe atunci, noi n-aveam oprelişti – colegi de-ai noştri de-abia murisera pentru libertate, cine să fi avut curajul să ne limiteze nouă, celor rămaşi, libertatea şi în numele căror principii?  Puteam să mai şi greşim uneori, dar aveam o mare dorină de a învăţa. Retransmiterea jurnalelor BBC a fost o adevărată şcoală. După aceea, redactorii noştri chiar au mers la stagii de pregătire cu redactorii BBC şi asta a contat foarte mult în evoluţia noastră. Citeam presa străină – cumpăram reviste din banii nostri, fiindcă internetul era de-abia la început. Nu putea fi încă vorba de internet. Orice întâlnire cu un jurnalist străin era pentru noi o adevărată mină de aur. În plus, puteam experimenta totul. Aşa au apărut emisiunile matinale, talk-show-urile, dezbaterile pe teme politice. Apropos, cine mai ştie azi că primele astfel de emisiuni din audiovizualul independet au avut loc la Uniplus?
Mulţi se întreabă cum se face că de la Uniplus au plecat atâţia jurnalişti deveniti între timp foarte cunoscuţi. Explicaţia se găseşte în entuziasmul, tinereţea dar mai ales în libertatea deplină de atunci.
De aceea Mircea Marian de la EVZ este azi unul dintre cei mai respectaţi şi temuţi – ziarişti parlamentari, de aceea Corina Rădulescu şi-a pus semnătura pe remarcabile reportaje de televiziune, de aceea Toti Marinescu a ajuns seful stirilor la Info Pro, de aceea Iulian Toma a editat AdMaker, o revistă de mare ţinută, specializată în publicitate. Constantin Druică, reporter de politică internă la Uniplus a fost directorul unei televiziuni particulare, acum lucreaza in domeniuil transmisiilor prin satelit.
Tot pe la Uniplus au mai trecut Mircea Radu şi Bogdan Tomulică, Codruţa Florescu, Monica Galeriu, Matei Vârtosu (acum la PRO FM) şi lista nu-i nici pe departe închisă. Ce s-ar întâmplă dacă toţi acesti oameni s-ar aduna la un loc? Vă spun eu: ar ieşi cea mai tare redacţie din România. Nu exagerez cu nimic”.

Sint mai noua in blogosfera, desi imi public cartea despre radio pe blog, din 2007. Dar ma ocup in mod serios de acesta doar de la sfirsitul lui ianuarie 2009, de cind am devenit somera (ah, cit imi place cuvintul asta! Daca alta data mi-ar fi fost rusine sa-l folosesc, acum ma afund in el ca intr-o seara de vara cind timpul pare ca sta pe loc). Si ca orice nou venit in spatiul virtual, de fapt re-venit (prin 1999 imi facusem un site de astrologie si un ziar de entertainment online da’ le-am lasat balta, nu venise momentul netului inca!) m-am preumblat pe blogurile altora, sa vad care-i starea natiunii. Iar recent am citit despre cum viseaza lumea sa stea acasa si sa traiasca din blog.
Personaje cunoscute, nume mari in media vor sa ramina in tihna blogului personal, unde sint patroni, angajati si totodata vinzatori de reclama. Asta mi-a confirmat ca nu sint nebuna (sper!) crezind acelasi lucru. Din pacate blogul nu-ti aduce inca venituri ca sa poti sa traiesti din el, dar ma surprinde sa constat ca sint mai multi care ar renunta oricind sa lucreze intr-un mare trust, doar pentru a avea liniste si pentru a se detasa de marea mascarada a societatii. Inca ma gindesc cind se va indeplini ce prevestea Alvin Toffler in “Al treilea val”, adica sa stam toti acasa si sa muncim in fatza calculatoarelor, fara tzoale de birou, fara zimbete false ca deh, e seful, fara compromisuri pentru un pumn de dolari…sa stam in papuci de casa, respectind deadlines fara sa muncim 8 ore pe zi, ci cit si cind avem chef (uneori 14 ore, dar de drag!).
Ne place sa ne izolam, dar cit va dura? Citesc ca cel mai tare blog e al unui kinder de 20 si ceva de ani, ala cu celebra poza din campania antifumat, care-i ia la misto pe toti. Nu cred c-o sa pot sa-l concurez vreodata si sincer, mi-e si frica s-ajung in gura lui. Dar sint convinsa ca blogul lui va deranja prin cifre de audienta orice blogger decent si cu condei, la fel cum deranjeaza acum pe tv Magde Ciumac si Nikite suferinde.

Iată şi mărturiile lui Alice Năstase (acum redactor şef al revistei TANGO):

„Simona a spus esenţialul. Drumul meu în presă a mers paralel cu al ei, ne-am intersectat, am scris şi am vieţuit jurnalistic într-o simbioză despre care mi-e greu să vorbesc acum. Nu vreau să fiu patetică (aş vrea ca vorba “patetic” să fie repusă în drepturile sale româneşti, dar nu ştiu dacă  mai e posibil…), Simona a promis că pleacă în Canada şi se va ţine de cuvânt, iar eu sunt încapabilă s-o iert pe de-a-ntregul. Dar nu cred că despre asta voiai să-ţi scriu.
În 1997, chiar în anul în care m-am angajat la Naţional, eram încă un simplu redactor începător, Marina Almăşan-Socaciu m-a invitat să fac parte dintr-un juriu. Organiza, cred că pentru prima dată, Concursul Cântecului de Dragoste. Habar n-am cum, de ce eu, dar mi s-a prăbuşit cerul în cap. Era o onoare, nu apărusem niciodată la televizor şi-mi tremurau genunchii sub masa ostenită de atâtea prăjituri. Cred că m-am şi bâlbâit puţin când mi-am ţinut spiciuleţul, dar, per total, a fost bine. În redacţie mă urmareau la televizor şi comentau că arat mai bine pe sticlă decât în realitate. Probabil că ar fi trebuit să mă supăr, dar eu am luat-o ca pe un compliment. Am scris un articol arţăgos, în tonul Naţionalului, dar nu m-am legat de organizare, poate că nici n-aş fi avut de ce?, şi de aici mi s-a tras o lungă colaborare “televizată”.
Când Marina a glisat la o altă emisiune, un format special pentru vară, “Arca Marinei”, am fost improprietărită cu o rubrică permanentă. Ta-na-nah! Era mare lucru, ziceam eu, dar, din fericire, între timp mă dezmeticisem şi deprinsesem tot mai lacom gustul presei şi, de ce să nu recunosc, al celebrităţii la nivelul pe care ţi-l conferă presa scrisă. Nu eşti niciodată recunoscut pe stradă, dar în branşă, dacă eşti bun, ţi se ştie numele. Mie mi se părea suficient. Nu mai eram speriată.
Prezentam în rubrica din emisiunea Marinei tot felul de ciudăţenii (rubrica se numea “Corabia nebunilor”), oameni care scriau şi cu mîinile şi cu picioarele în acelaşi timp, fiinţe care citeau cu ochii legaţi, indivizi care-şi spărgeau sticle în cap, zănateci care vorbeau rostind cuvintele invers, forţoşi care băteau cuie cu podul palmei… Acum, privind în urmă, mi se pare extraordinar, atunci eram mereu hăituită de sarcinile de serviciu şi de orele suplimentare în care trebuia să-mi pregătesc rubrica. Gheorghe Voicu acceptase la început, apoi îmi aloca spaţiu tot mai restrâns pentru reportajele făcute despre cazurile din emisiune şi, în general, părea să nu-i convină să apar atât de des în numele Naţionalului. Îl înţeleg. Asta a fost politica dintotdeauna a ziarului, să nu promoveze nume,  şi doar nu erau s-o schimbe pentru mine.
M-am împrietenit atunci destul de temeinic cu Adi Ionică, unul dintre redactorii Marinei, cu Eugen Cristea, cu regizoarea Luminiţa Dumitrescu şi, desigur, cu Marina însăşi. Cât timp am prezentat interes jurnalistic mi-am putut păstra relaţia cu toţi patru, după ce am ieşit din sfera lor de interes s-au mai impuţinat.
M-am lipit de echipa lor şi am prins două transmutari cu arca în strainătate. Mi-ar trebui un roman foileton ca să  povestesc toate peripeţiile. Deplasarea din America a fost o nebunie, continentul m-a năucit şi m-am hotărât brusc să ramân acolo pentru totdeauna. N-am avut însă curajul gestului, am fost convinsă că dacă revin în ţară am să obţin o bursă şi-am să plec, civilizat, la studii. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Am rămas cu amintirea unei greşeli pe care eram gata-gata s-o fac, cu a unui festival al vinului la Chicago, comis de un sârb hoţ şi mitocan, pe care însă toţi artiştii invitaţi îl descriau în cuvinte frumoase ca să fie invitaţi şi a doua oară. Altfel nu pupai viză de America, puteai să mori în faţa ambasdei.
Când arca a plecat în Israel, Marina dădea semne că n-ar mai vrea să mă ia. Pe mine mă invitase, însă, separat, sponsorul deplasării, Ion Antonescu, patronul de la Marshal. L-am întrebat pe Victor când se pleacă în Israel şi mi-a zis că habar n-are de o asemenea plecare. aşa conveniseră dinainte, presupun. Marina mi-a spus ulterior că îi ascunsese lui Victor vestea plecării ca să-i facă o surpriză. Aşa să fie. Dupa ce ne-am întors din Israel am încheiat colaborarea, nu pentru că aş fi vrut neapărat –am regretat-, ci pentru că era mai comod aşa. Oricum Voicu era tot mai deranjat, oricum eu nu reuşeam să mă integrez cu adevărat în echipa Marinei, tot intrusă eram.
În 2001, când eram însărcinată, m-am reântâlnit la mare cu gaşca Marinei. Ei realizau “Personalul de Costineşti”, noi, Simona şi eu, stăteam, ca de obicei, în complexul lui Nicuşor Năstase şi transmiteam de la mare. Tocam mărunt şuşele şi artiştii tolăniţi pe cearşafuri. (Au fost veri superbe, pe care mă bucur că le-am trăit). Marina mi-a împrumutat colecţia ei superbă de haine de gravidă. Ea prezentase Ceaiul de la ora 5 pe vremea cât era însărcinată cu băieţelul cel mic, Victoraş, deci avea haine frumoase, cu care apăruse pe ecran. Graţie ei am fost cea mai elegantă burtoasă din oraş. Şi mi-a folosit, fiindcă domnul Voicu nu m-a ferit de deplasări până când am intrat în luna a noua. Alergam peste tot, am fost şi la Cerbul de Aur când eram în luna a şaptea, -amănunt care nu l-a convins pe şoţul Luminiţei Anghel să mă scutească de brânciuri- mergeam seara la recepţii şi făceam reportaje mondene. Am lipsit de la redacţie mai puţin de două săptămâni înainte să nasc. În timp ce chiar năşteam, cu telefonul în mână, am primit oferta de a scoate Tabu-ul. Când fetiţa mea avea 10 zile am participat la prima şedinţă de redacţie. Am fugit între două sesiuni de alăptat şi am găsit-o plângând de foame. Soţul meu încerca s-o amăgească cu ceai, iar ea nu voia… Am trudit la Tabu împreună cu Simona, chiar în cele mai grele luni ale mele de mamă. Alăptam dimineaţa şi seara, în timpul zilei primea lapte praf. În paralel făceam şi-un masterat, a fost o nebunie. Fata mea s-a născut o dată cu revista şi m-am mai liniştit când amândouă s-au făcut mai măricele.
Tabu-ul mi-a dat multe ocazii să devin mai cunoscută. După ani întregi în care am scris editoriale anonime scriu acum articole pe care nu doar le semnez, dar îmi pun şi poza alături. Apar adesea la televizor. Nu-i puţin lucru. Tabu înseamnă, în acest moment, un pas însemnat în cariera mea, dar mi-e dor de Naţional. Şi o să-mi fie mereu dor de Simona. Cred, fără modestie, că am fost cel mai grozav cuplu jurnalistic al presei mondene”.
(miine: Ovidiu Nahoi)

De ce ma uit foarte rar la televizor? Din acelasi motiv pentru care ascult foarte rar radio. In masina, asa, un pic, pina ajung la supermarket sau unde am treaba. Vad ca e un subiect la moda asta cu tabloidizarea televiziunilor. Ca de ce? Si mai ales ca de ce atitea posturi devin nationale datorita cablistilor, vai vai si le scade ratingu’ ma(i)mutilor tv. Pai eu astept sa se intimple asta si la radio. Cu sufletul la gura astept sa se inventeze un aparat de ascultat radiouri online in masina (se poate sa se fi inventat, dar nu a ajuns inca la mase). Sa putem asculta postul de radio a lu’ Gigel din Drumu’ Taberei, care face playlist dupa cum il taie pe el capul. Atunci concurentza, frate! Cind va conta intr-adevar fiecare milimetru de audientza si nu vor mai dicta niste infatuati care stiu ei sa faca radio sau televiziune. Cind nestiintza lui Gigel le va rasturna toate studiile facute cu sacrificiu prin tari straine. Atunci sa vezi cum va conta intr-adevar audientza (care acum e doar o sperietorare sau un instrument de fala).
Cind ii aud pe unii cum se mindresc ca au facut 2 puncte de rating mai mult decit altii numai pt. ca au injurat de 2 ori mai mult ma ia cu spasme in cerebel. S-au dezvoltat vedete de televiziune si de radio cu rating mare pt. ca ne erau bagate pe git la tot felul de posturi mamut. Si erau atit de in our face, ca pina la urma chiar ne-am autosugestionat sa ne si placa! Acum le face Diaconescu concurentza si ei nu inteleg de ce. Si cum reuseste ala sa ii faca praf, cu Elodia si Zavoranu? Pai sa le invitam si noi! Pe Elodia n-au avut cum, ca lipsea, dar au dat stiri despre disparitia ei de ne-au innebunit. Degeaba, tot Diaconescu era rege. Stiti ce apreciez io la ciudatul asta grizonat? Ca-si inventeaza singur subiectele, in timp ce ceilalti se iau dupa el sau maimutzaresc niste tabloide. La emisiunile de stiri la fel. Accidente, guvern si alergatu’ cu toporu. Astea sint subiectele. Noroc ca sint sunati sa mearga sa filmeze, ca singuri nu cred ca sint in stare sa gaseasca nimic. Mda, sa mai dam un pic pe OTV, ce-o zice fraieru’ ala?
Pe net cele mai citite bloguri au ramas ale vedetelor tv. Ma uitam pe blogul lui Mircea Badea, c-a scris intr-o zi ca n-are chef sa scrie si atit. A avut instantaneu 1700 de comment-uri, cifra la care numai daca ne facem si noi, amarastenii, vedete tv ajungem. Dar pina una alta tot e bine pe net, ca fiecare-si poate spune parerea si conteaza cel care-o spune si o promoveaza mai bine, fara bani si fara aere de vedeta. Youtube a ajuns sa ofere constant materiale video posturilor tv (ma uit la stiri si mi se face greatza cind vad scris: “sursa: youtube”), la fel cum diverse site-uri anonime au ajuns sa sifoneze o vedeta tv, ma gindesc acum la celebra poza din campania antifumat (nu zic ca e bine, Domane fereste! Doar constat).
Tabloidizarea televiziunilor si faptul ca acestea folosesc deseori imagini de pe net, filmate de amatori imi aduc aminte de cum faceam noi la radio stirile din ziare, acum 100 de ani. Ca tot dupa ziare se iau (mai nou si dupa net) din cauza ca nu sint in stare sa-si creeze propriile lor stiri, desi toata lumea pretinde ca e ocupata, stresata si frinta de oboseala. Muncesc mult! La copy-paste poate :)
Hai sa va spun, celor mai putin initiati, care este mecanismul prin care poti sa te faci vedeta peste noapte: daca esti un homosexual penibil, o blonda proasta si/sau una care da cu pumnul, o tzatza de mahala sau un travestit, primul lucru:suna la ziare! Si spune-le timpenii, cum ca ieri te-ai batut cu Gogu in parc sau ca esti amanta nu stiu carui fotbalist, politician sau vedete. Sau ia-ti un PR care sa scrie o stire timpita despre tine si sa-si lase si numarul de tel. in mailul trimis la toate redactiile. Cu sigurantza te vor contacta. Iti trimit si pozar, ca sa aiba propria sedintza foto din care sa-si alimenteze fiecare articol despre timpeniile tale nesemnificative. Dupa stirea din ziar asteapta-te sa te sune toti producatorii tv, sa te invite pe la emisiuni. Continua sa faci timpenii si sa fii cit mai penibil. In 2 luni (sau chiar peste noapte, ad literam) iti garantez ca vei fi cel mai cunoscut personaj din Romania.
Circ, nu? Astia sintem, deocamdata. Stiu: tu nu, tu nu. Nici eu, dar Romania asta e. De aceea de-abia astept ca audientza posturilor tv si de radio sa fie impartita in puncte de rating minuscule, intre toti maimutzoii care se ocupa de media, fie ca sint Gica din Berceni, fie vreun gigantic post tv sau radio. Sa le imparta mai intii pe Nikita si pe Magda Ciumac, apoi vedem ce-o sa mai fie. Poate apar si idei destepte. Deocamdata e doar o matematica stupida, lipsita de instinct, curaj si creier. De-aia ne-am tabloidizat!
Asa ca pina cind se mai desteapta media din Romania va recomand Discovery, Reality Zone si National Geographic. Ne mai uitam la tv-urile noastre peste citeva luni, dam un check, sa vedem in ce stadiu au ajuns. And keep your i-Pod alive! :)

Simona Catrina despre inceputurile ei in presa (ultima parte):

“La Naţional, cred (cred, repet) că am devenit cu adevărat jurnalist, aşa cum mă visăm pe vremea când îmi stâlceam maxilarul vorbind arabă de-a surda, fără folos sufletesc, ci numai valutar, la Ambasada Yemenului. În vara lui 1997, am devenit şefa departamentului Magazin la ziarul Naţional (şi azi mai fac unii colegi mişto de magazinul meu şi mă întreabă dacă am adus marfă), Alice a fost înşurubată şefă a departamentului Showbiz, iar Dara, mama mea, s-a apucat de o rubrică despre care habar n-aveam că va dainui atât peste ani. Noi râdeam şi-i ziceam că “Radar TV” este şi va ramâne ca Teleenciclopedia de la TVR: fără sfârşit.
Cu Dara lucram foarte bine. Însă faptul că suntem mamă şi fiică a fost din start un handicap al colaborării noastre făţişe. Coaliţia ar fi devenit subiectivă şi ne-am ferit de asta, dintr-un instinct inefabil. Poate că e o prejudecată, dar ne-a fost mai bine să ne detaşăm jurnalistic una de cealaltă, chiar dacă aproape în fiecare dimineaţă ne întâlnim ca să ne bem cafeaua împreună.
Deşi aparent ne vedeam fiecare de pupitrul ei, eu şi Alice am devenit inevitabil un echipaj inedit. Redacţia Naţionalului (din strada Iancu de Hunedoara, ulterior de la Casa Presei) era zdruncinată de crizele noastre de râs şi de complicitatea necondiţionată pe care o arboram.
Naţionalul a adunat câteva dintre numele care cîndva pictau cartea de vizită a Evenimentului Zilei – inclusiv Adina Mutar, Mirel Curea, Popeangă şi Răcoviceanu, Daniel Stanciu (de la Sport), Sabina Tudor, Ana-Maria Gheţi (documentarist), fotograful celebru Fane Jeg (Ştefan Ioniţă). Nu-i mai înşir şi pe cei care, cu o îngratitudine al cărei temei îm scapă, au plecat din redacţie la scurt timp după apariţia Naţionalului, părăsindu-l pe Gică Voicu pentru că Ion Cristoiu le găsise funcţii preţioase la Cotidianul (fără viitor, după cum s-a demonstrat ulterior).
De fapt, însuşi Crâstoiu părăsise barca, după vreo şase luni în care fusese editorialistul ziarului. Repet: editorialist. Atât. Multă lume avea impresia că el conducea şi concepea ziarul Naţional. Fals! Ziarul era creaţia exclusivă a lui Gică Voicu şi, în parte, a celor de la Academia Caţavencu (pe atunci acţionari ai trustului – Liviu Mihaiu, Doru Buscu, Sorin Vulpe etc.). Cristoiu nu avea nici un amestec, nici nu trecea prin redacţie, îşi trimitea materialul pe o dischetă. Până când, într-o zi, considerând că nu este tratat la justa lui faimă, a plecat.
Alături de Alice Năstase am testat toate gusturile şi aromele presei scrise. Am scris fără menajamente şi fără linguşeli idioate. Unii ne-au tradus ironia şi onestitatea prin insultă, aşa se face că am încasat amândouă o serie de înjurături şi scuipaţi în cap de la grupul Talisman, în 1998 (chestie soldată cu un tele-show de pomină la TVR), şi o altă colecţie de insulte şi îmbrânceli de la Marcel Puşcas, soţul Luminiţei Anghel, la Cerbul de Aur 2001. Şi puzderie de telefoane de ameninţare şi bălăcăreli de la alte personaje deranjate de faptul că demascam kitsch-ul, playback-ul, impostura, proasta organizare, aranjamentele şi stupizenia.
Am fost împreună la două ediţii Eurovision (Stockholm 2000 şi Tallinn-Estonia 2002), la vreo cinci Mamăi şi doi Cerbi. Am fost în jurii, ne-am preumblat pe la TV, în contexte mai mult sau mai puţin tensionate, pe la radio, la recepţii, lansări, spectacole, gale, concursuri, premii. Am stat veri la rând detaşate la mare, la Costineşti, în complexul Vox Marâs. Am transmis de-acolo materiale încinse de soare şi de un miez incandescent. Vara era un anotimp plin pentru ziarişti, mai ales pentru cei care aveau resursele de a se muta pe Litoral, acolo unde începea circul muzicalo-monden, se aprindeau spiritele, se stabileau divorţurile şi se oficializau amanţii. Trebuia să observăm totul.
Naţionalul ne-a dăruit… hai să nu-i zic celebritatea în sensul comercial al termenului, dar notorietate i-aş putea spune, la urma urmei.
Puţină lume ştie că Alice Năstase şi cu mine am fost, vreo cinci ani la rând, editorialistele ziarului. Conducerea hotărâse însă că “psihologic, e inoportun ca după plecarea lui Cristoiu editorialul să fie semnat de două femei care până mai ieri comiteau ironii mondene”. şi poate că aşa era. Editorialele noastre erau semnate, impersonal şi poate nedrept, “Naţional”. Desigur în afară de noi două, au mai scris şi alţii câte-un editorial, când şi când – Aura Alexa, de exemplu. Dar o covârşitoare majoritate ne aparţin. Am scris despre partide, sex, religie, adulter, corupţie, primăvară, părinţi, sărăcie, aventură, armată, dragoste, sport. Am strâns în arhiva ziarului mii de articole de fond care ne-au rămas dragi până azi.
Presa din ultimii ani s-a specializat în renegarea vremurilor colorate, cu găini cu pui vii şi vârcolaci ucişi de reginele magiei obligatoriu albe. Revine, pis-pis, moda articolelor mai subtile, decorate în stil Discovery sau Vanity Fair. Se poartă ironia inteligentă, au revenit semeţe stilourile de damă, cu peniţă proiectată să biciuiasca plăcut – admiteţi-mi, vă rog, paradoxul.
De un an şi ceva, eu şi Alice lucrăm la revista Tabu, editată de Academia Caţavencu. Primul tabu darâmat a fost însuşi faptul că suntem primele femei care au plonjat în redacţia exclusivistă, de bărbaţi, a caţavencilor. Asta după ce, de-a lungul experienţei noastre în presă, ne certaseram şi ne impăcaseram cu ei în mod repetat, după anumite altercaţii reciproc (dez)avantajoase.
Avem o revistă aşa cum ne-am tot imaginat-o pe vremea în care tânjeam după indepedenta jurnalistică. Mai devreme sau mai târziu, ziariştii tind să zboare din cuib. Vor o publicaţie care să-i reprezînte ca persoane, nu numai ca siglă pe legitimaţie. Am iubit Naţionalul şi continuam amândouă să avem puseuri nostalgice, în acele momente în care satisfacţiile presei cotidiane lipsesc. Dar cred că, în varianta asta de existenţă, nu există drum înapoi. Orice înnăditură ar fi sortită degringoladei.
La un moment dat, după ce am făcut amândouă masteratul în publicitate, ne gândeam să ajungem copywriteri(ţe) într-o agenţie. Am făcut o fixaţie admirativă pentru Mihaela Nicola, directoarea de la Ogilvy România. Treptat însă, ne-am aşezat din nou pe scaunul de redactor şi aşteptam, cu o rabdare pe care nu mi-o explic, să auzim vremurile cerându-ne ceva concret.
Mi-am dorit să fiu jurnalist şi mi-am urzit fericirea pe ghergheful acestei bresle. M-am însingurat şi m-am aventurat. Am plâns ca proasta şi am râs atât cât m-au ţinut minţile şi inima. Mi-am vizualizat stresul ca pe o aură fatală. Am avut momente în care m-am întrebat dacă jurnalistica e o meserie sau un blestem făţuit în aşa fel încât să pară cocaină.
Peste câteva luni, plec defînitiv în Canada”.

(Miine: mărturiile lui Alice Năstase: „În timp ce chiar năşteam, cu telefonul în mână, am primit oferta de a scoate Tabu-ul”.)

Simona Catrina povesteste despre inceputurile ei in presa:

“În mai 1993, a venit de la Mediafax Gabriel Stănescu, care acum e redactor-şef la Gardianul. Bietul om era exasperat că are de corectat toată ziua ştiri despre ruşi pedofili sau nigerieni canibali.
La Investigaţii, rula echipa lui Sorin Roşca Stănescu. El era redactor şef adjunct, iar Sorin Ovidiu Bălan era şef de secţie, pe aceeaşi tarla. Mai bântuiau pe-acolo, cu folos, Gabi Dogaru (acum la Playboy), Oana Maiuga (acum reporter la PRO TV), Al. Racoviceanu (acum la Gardianul). Partenera lui de anchete, Lidia Popeangă, lucra atunci la Social-Sănătate, secţie condusă cu un zel aproape anacronic de Eugenia Cristea.
Totuşi, atunci am înţeles un lucru înteresant: Gică Voicu (acum, directorul ziarului Naţional) era creierul multor acţiuni creative, deşi ceilalţi (în frunte cu adjunctul lui Cristoiu, Daniel Tomescu – actor devenit hocus-pocus jurnalist) se străduiau să-i minimalizeze aportul.
Voicu mă intimida, deşi era destul de (sau prea?) modest. Nu-i plăcea să i se dea “bună ziua”, zicea că dacă ar răspunde zilnic la 300 de bunăzile, ar fi ameţit. Se îmbrăca destul de cuminte, şters, era foarte slăbuţ şi la un moment dat mă temeam că o să se îmbolnăvească. Muncea enorm. Ma întrebam dacă observă cineva asta, în afară de mine. Avea idei geniale şi acolo era un păcat să pari mai pe fază decât şefii. Ştiţi, ca-n bancul cu Cristofor Columb: se zice că era miop şi că tot echipajul văzuse pamântul la orizont (America) înaintea lui, dar au tăcut chitic cu toţii, pentru că dacă nu vedea el primul, se supăra.
Aşa stăteau lucrurile şi cu Gică Voicu. Vehicula idei excelente, pe care uita să şi le revendice, la o adică. Pentru că ideile mari îi erau atribuite obligatoriu Marelui şef.
Si totusi, la un moment dat, Cristoiu a intuit că potenţialul lui Voicu poate fi valorificat. În toamna lui 1993, a apărut revista Super Magazin, puiul Evenimentului Zilei. Pesemne făcusem şi eu o impresie agreabilă, pentru că atunci când şi-a croşetat echipa, Voicu m-a selectat şi pe mine. Abia dacă mă cunoştea, vag, după mutră.
El conducea revista, era redactor-şef. Cristoiu era director. Un director care nu-şi citea produsul, ba chiar ne ironiza cu fiecare ocazie. şi îşi crea ocazii frecvent.
Era o revistă extraordinară, în felul ei – mai târziu au copiat-o destui. A fost o premieră în presă, chiar dacă extrem de comercială şi cam colorată. Ţin minte titlul de pe prima pagină, la primul număr. Bănica Jr. o remorcase de mână pe Cristina Ţopescu, fulgerând telenovelistic: “Iată femeia pe care o iubesc!”. Până atunci, fusesera doar zvonuri. Tirajul? Cam 500.000 de exemplare pe săptămână. Era un delir.
La Super Magazin s-a retras şi Adina Mutar, care a devenit ceea ce mai fusese până la ivirea lui Gabi Stănescu la Evenimentul: şefă de secţie. Ne aduna materialele zilnic, le corecta, ne lăuda sau ne bombănea, după caz. Erau două secţii: una de Magazin Extern – adică: Cindy Crawford s-a îndrăgostit criţă, Sharon Stone a alunecat în baie – şi una de Viaţă Mondenă, condusă de unul dintre personajele consistente şi boeme de la Evenimentul Zilei, Miron Manega. Un poet total lipsit de pragmatism şi convins până în ziua de azi că va ajunge calugăr într-o zi – cu toate că slabiciunile vieţii lui contraziceau, sălbatic, perspectiva monahală.
În 1994, în aceeaşi formulă, am făcut şi revista “Paranormal”, care în prima zi de apariţie a declanşat o isterie şi avea un tiraj obraznic: vreo 400.000 pe săptămână. Micuţa deosebire era că acolo am ajuns şi eu şefă de secţie. Corectam materiale bătute la maşină, ajustam stilul unor redactori mai puţin familiarizaţi cu predicatele şi scriam articole nesfârşite despre vampirii din Indonezia, lupii din Seattle, hârţoagele NASA. Ajunsesem expert în reportaje despre spiritism şi tarot. Cu toate ăstea, m-am încăpăţânat să mă consider ziarist. şi chiar eram, în felul meu.
Tot în 1994, mama mea mi-a devenit colegă. Fusese profesoară de franceză până atunci, însă austeritatea şi stresul insistent al învăţământului, dar şi un talent nativ al redactării, au deturnat-o către presă. Mă învăţase să scriu nuanţat şi poetic, pe vremea când eu aveam 8-9 ani şi făceam compuneri cu “A venit toamna. Cooperatorii ară. Avem o ţară frumoasă şi bogată”. Mama mea e Dara Mihaela Codescu şi o iubesc. De vreo şase ani, semnează rubrica “Radar TV” – o cronică acidă a emisiunilor TV – în ziarul Naţional.
Recunosc că simt nevoia, subiectiv, să vorbesc despre asta, în parte pentru că mi se pare semnificativ, în parte pentru că, asemeni mie şi bunei mele prietene Alice Năstase, practica genul de “jurnalism riscant”, acela în care oricând poate suna telefonul, iar la celălalt capăt să fie un vip îmbibat în furie. Cu facu-ţi şi dregu-ţi şi “ne vedem la tribunal”.
Şi chiar ne-am văzut la tribunal, de vreo câteva ori, dar am câştigat, pentru că noi abordam (sau, mă rog, ne străduiam să ne limităm la asta) pamfletul, satira, ironia, dezvăluirea, nicidecum insulta sau calomnia – articol 205-206 Cod Penal – of!
Am lucrat, prin urmare, alături de Dara la Paranormal – unde Sabina Tudor era “ufologul” trupei (astăzi, şefa departamentului de politică externă la Naţional), iar Amedeo Vasilescu (astăzi avocat) scria istorii thriller despre decorporalizări şi reâncarnări. şi am continuat să ne rostogolim pe val.
În toamna lui 1996, eu, Dara şi Miron Manega ne-am mutat la trustul Lion Press, patronat de Florin Ciurea, unde am editat revistele “Inima sălbatică” – ei, da, lumea era nebună după telenovele, era o afacere să scrii despre Kassandra şi Luis Fernando ăla!), apoi “Liceenii”, “Nopţi albe – Revista oamenilor singuri”, revista de cultură “Revanşa”…
Eu şi Manega eram şi acţionari, aproape depăşiţi de rolul nostru managerial. Din redactori care scrisesera cu fundul pe trepte, la Evenimentul Zilei, ajunseseram un fel de patroni. Câştigam bine, umblam numai cu taxiuri, cheltuiam cu voluptate şi dovedeam astfel că puteai trăi în Romånia şi din rodul capăţînii.
Pe Alice Năstase o cunosc (Dumnezeule!…) de 15 ani. De când se numea Alice Ionescu. Era şefa noastră de grupă, la Litere, şi într-o seară, la puţin timp după ce s-a mijit anul I, şi-a cărat lucrurile în camera mea de camin – lângă Opera. Târa cu greu (n-o ajuta nimeni) trei genţi mari şi doi saci de dormit pe care îi botezase Bator şi Ducipal – pentru că unul era mai amarât, celălalt era nou şi bine ţesălat. Era roşu.
Plecase una dintre colege, care se îmbolnăvise de plămâni, iar în locul ei a venit, aşadar, Alice, o fată cu ochi frumoşi şi postere tulburătoare, pe care le-a înşirat tăcută pe pereţii camerei. Celelalte două colege aveau postere cu Tom Cruise şi Pierre Cosso, Alice avea postere cu Nichita Stănescu şi eu aveam postere cu flori mici – eram complexată de ăsta, nu ştiu de ce.
Ea era la Spaniolă, eu la Arabă. Eu maura, ea conquistata, că să zic aşa. Istoria din ghiozdanele noastre era un conflict de interese. (Azi imi vine să râd).
Dupa facultate, ea s-a casătorit cu Sorin şi a devenit Alice Năstase. Cred că mai degrabă de-atunci a izbucnit prietenia noastră, paradoxal, deşi eram destul de apropiate şi în şcoală. Dar dintre mormanele de sesiuni şi cursuri, n-am avut timp – şi poate nici chef – să ne descoperim afinităţile.
În 1996, Alice era căpitan (n-aţi sărit nici un rând, aţi citit bine) la Biroul de Presă al SPP şi, în paralel, făcea a doua facultate – Psihologie-Sociologie. şi într-un alt “paralel”, începuse să colaboreze incognito cu trustul nostru, Lion Press – traducea şi redacta texte preluate din reviste spaniole. La început credeam că face asta fără chef, numai ca să-şi mai rotunjească veniturile, dar în 1997, când i-am propus să intre definitiv şi oficial în presă, pentru că tot apărea ziarul Naţional, a acceptat. Sorin, soţul ei, era sceptic şi opina discret că am luat-o razna amândouă. Glumea, e un tip prea înţelept ca să încerce să-şi impuna vreodată punctul de vedere la un mod condescendent. A mers pe mâna noastră şi am câştigat cu toţii”.

(miine: Simona Catrina:”Am avut momente în care m-am întrebat dacă jurnalistica e o meserie sau un blestem făţuit în aşa fel încât să pară cocaină”.)